Milioane de femei sufera leziuni in timpul nasterii, dar au probleme si dupa nastere. De ce nu vorbeste nimeni despre asta?

Atunci cand Ioana a dat nastere celui de-al doilea copil, in 2005, ea si-a dat seama, in cateva zile, ca era ceva in neregula cu corpul ei, ceva ce o ingrijora. Pentru prima data, in viata ei, ea nu putea ajunge, in timpul util, pana la toaleta. Urina brusc, fara niciun avertisment.  In alta zi, si-a luat copilasul, de doar 2 saptamani, cu ea, pana la magazinul blocului si a ajuns acasa, constatand ca are chilotul ud. Cu toate acestea, in timpului consultului, la 6 saptamani de la nastere, doctorul a asigurat-o ca totul este in regula, ca perineul s-a rupt in timpul nasterii, dar tesutul i s-a vindecat. Ea nu a obiectat atunci spusele medicului. “Nici macar nu stiu, privind inapoi, de ce nu i-am spus, pur si simplu: “Nu, nu este totul grozav cu mine”, afirma Ioana. “Am gandit-o doar in sinea mea”.

La cei 34 de ani ai sai, ea nu a vrut sa renunte la alergat, sportul ei preferat. Ioana nu avea nicio durere – de fapt, ea nu mai simtea nimic cand urina. Asa ca a inceput, din nou, sa se antreneze, acasa, in Marin County, California, purtand un set de servetele umede pentru bebelusi si un schimb de haine, pentru a se schimba dupa fiecare alergare. Nu a mai participat la maratoane, fiind rusinata de ceea ce i se intampla pe drumul catre casa, si a incetat sa mai petreaca timpul cu colegii ei. Teama ei de scurgerile sale era atat de grava incat ea, in curand, nu a mai putut parasi propria locuinta, fara tampoane sau lenjerie de corp, ascunsa prin poseta. Ea spune ca incontinenta urinara, probabil, a jucat un rol important in decizia sa de a nu se mai intoarce la locul de munca, in calitate de consultant de management.

Simtindu-se responsabila de aceasta situatie in care se afla, pe care ar fi putut-o evita daca ar fi facut suficiente exercitii Kegel (exercitii care ajuta la vindecarea perineului si la redobandirea controlului vezicii urinare si la consolidarea vaginala), dupa nasterea fiului ei, ea nu a mai revenit la urmatorul consult anual si nici la urmatoarele. Atunci cand un prieten apropiat s-a ingrijorat cu privire la starea de sanatate a Ioanei (care prefera sa fie identificata doar dupa prenumele sau) o convinge sa se prezinte la o programare, la medic, doctorul respectiv concluzioneaza faptul ca muschii planseului pelvian erau atat de afectati si deteriorati, de la nastere, ca au devenit, practic, inutili. Pana la acest diagnostic, ea a suferit 8 ani, dupa nastere, de incontinenta urinara.

Incontinenta urinara

Nasterea este una dintre cele mai mari minuni ale lumii, insa, din punct de vedere biologic, este si o experienta brutala. Timp de 9 luni, muschii si oasele femeii suporta greutatea tot mai mare a unui copil, care nu este nici macar usor pozitionat ergonomic. In timpul unei nasteri vaginale, muschii si alte tesuturi se intind si, deseori, se rup in timpul nasterii. Uneori, oasele pelviene se rup. La inceputul secolului trecut, 9 din 1000 de femei americane nu supravietuiau acestui proces. Si, conform unor studii recente, un numar mare de femei, precum Ioana, suporta in tacere incontinenta, sexul dureros, durerile de spate, si o durere pelvina paralizanta, ani dupa nastere, din cauza ranilor nasterii nediagnosticate si netratate.

Un studiu efectuat pe 1200 de femei, publicat in ianuarie 2015, in British Journal of Obstetrics and Gynaecology, a raportat faptul ca 24% dintre femei inca se confrunta cu dureri, in timpul actului sexual, la un an si jumatate dupa nasterea copilului.  Un alt studiu publicat, in iunie 2014, in revista PLoS One, a constatat ca 77% din 1500 de mame au avut dureri de spate persistente, la un an dupa nastere, iar 49% dintre acestea sufereau de incontinenta urinara. (“Nu ne-am asteptat sa fie atat de multe femei”, spune Angela Vinturache, MD, PhD, unul dintre autorii studiului.)  Aceste probleme nu sunt doar rezultatele studiului nasterilor vaginale; un studiu, din 2014, efectuat pe un numar de 1.115 mame – dintre care aproximativ jumatate a avut nasteri prin cezariana, iar cealalta jumatate a avut nasteri vaginale – a constatat grade similare de durere pelvina continua, indiferent de modul in care s-au nascut bebelusii. In august 2014, cercetatorii de la Universitatea din Michigan au comparat RMN-uri a 68 de femei, la 7 saptamani dupa nastere. RMN-urile au aratat ca 29% dintre femei prezentau fracturi evidente, despre care ele nici nu stiau ca le au, in oasele pubiene, in timp ce 41% aveau ruperi nediagnosticate, in muschii pelvieni, care infasoara vaginul si anusul. Nasterea este o experienta traumatica, experimentata de corpul femeilor, iar medicina moderna inca lasa mamele cu multe probleme, uneori, pentru tot restul vietii lor.

Consultul superficial facut Ioanei, la sase saptamani de la nastere, ilustreaza inceputul problemei. In timpul acestei singure intalniri standard, se acorda o atentie insuficienta asupra muschilor si a altor structuri ale bazinului. “Contrar a ceea ce se crede, ginecologii si obstetricienii nu sunt instruiti pentru a evalua muschii pelvieni sau nervii, chiar daca ei lucreaza in acest domeniu”, spune Stephanie Prendergast, MPT, co-fondator al Centrului de Sanatate si Reabilitare Pelviana din Los Angeles si co-autor al publicatiei Durerea Pelviana Explicata. “Un dilatator impinge chiar inspre muschii si nervii care cauzeaza problema, in timp ce medicul obstetrician incearca sa ajunga la nivelul uterului si a colului uterin.” Acest examen face parte din ingrijirea post-partum pentru majoritatea femeilor americane.

Cu toate acestea, este de la sine inteles de ce pregatirea pe obstetrica este axata pe complicatiile, la nastere, care pun in pericol viata, cum ar fi hemoragia sau infectia. “Problemelor care nu pun viata in pericol (dar care sunt dureroase si incapacitante) li se acorda mai putina atentie”, spune Sarah Fox, MD, profesor si cercetator la Universitatea Brown si fost presedinte al Societatii Internationale de Durere Pelviana. “Medicii americani si furnizorii de servicii medicale pot parcurge toate etapele formarii lor, dar nu primesc niciodata nicio instructiune cu privire la gestionarea durerii femeilor”, adauga ea.

Durerea in timpul sexului

Durerea este o experienta complexa, uneori indefinibila, una care nu poate fi usor de evaluat in timpul unui examen tipic post-partum, mai ales intr-un cabinet medical, care acorda un consult standard, de 15 minute, pacientilor. Intr-un studiu realizat pe 41 rezidenti, de la obstetrica si ginecologie, publicat in 2014, in Journal of Graduate Medical Education, Kathryn Witzeman, MD, ginecolog obstetrician la Denver Health si director al Programului Integrat de Sanatate pelviana al Femeilor, a constatat ca medicii, in curs de formare, s-au simtit “coplesiti” de pacientii cu durere cronica pelviana, deoarece nu se simt pregatiti sa aiba grija de ei. “In cazul in care lucrurile arata normal, s-ar putea sa nu existe o intelegere asupra a ceea ce se mai intampla.”, spune Dr. Witzeman. Si din cauza ca ranile nasterii se refera la subiecte tabu (cum ar fi incontinenta si sexul) femeile, care se confrunta cu ele, nu discuta cu doctorii.

Sara, acum in varsta de 29 de ani, o mama din Utah, a obtinut aprobarea medicului de a face sex la 6 saptamani de la nasterea primului ei copil. Dar cand ea si sotul ei au incercat, ea a simtit “o durere ascutita si arsuri” , durere ce a persistat timp de mai multe saptamani. Cand a revenit la medical ei, la mai multe luni post-partum, sfatul lui a fost “Ia-o mai incet”. El, in mod clar, nu a vrut sa-i ofere sfaturi sexuale mai detaliate. Dar suportarea durerii nu a fost imaginea ei pentru o viata sexuala satisfacatoare. “As putea spune ca sotul meu a fost frustrat”, spune Sara. “Si eu sunt frustrata din cauza faptului ca am inceput sa evit sexul”. Ea a avut aceeasi experienta – luni de sex incomod – si dupa ce s-a nascut al doilea copil si nu a primit niciun sfat util medical, dar nu a insistat fiindca nu stia ca poate exista un diagnostic medical pentru asta.

Dupa consultul de 6 saptamani, problemele pelviene ale Ioanei s-au inrautatit. Ea si-a dat seama ca amorteala vaginului si din jurul acestuia a fost motivul pentru care ea, adesea, a fost surprinsa de incontinenta urinara. Dar acest lucru a avut, de asemenea, repercusiuni evidente asupra relatiei sale cu sotul ei. “Ma simteam sexy si ma pregateam sa mergem sa facem sex, cand imi dadeam seama ca am o mica pata in lenjeria mea. La inceput, incercam sa-mi pastrez o anumita farama de demnitate, cum ar fi: “Oh, ma duc sa fac un dus, dar el stia”, spune ea. Prolapsul  vaginal este o afectiune care afecteaza viata multor femei. Celor doi soti le placea sa alerge impreuna, dar ea incepea sa inventeze scuze pentru a nu mai alerga cu sotul ei .“Daca nu poti sa faci exercitii si stai acasa cu copilul si nu-ti poti vedea prietenii, pentru ca te scapi pe tine, cum ai putea sa te simti increzatoare?” Ea se simtea izolata, murdara si deprimata.

Depresia post-partum, care de multe ori este insotita si de leziuni dupa nastere, adauga inca un strat in dificultatea de a obtine un diagnostic. Intr-un raport de la Institutul de Medicina, din 2011, o echipa de experti a remarcat faptul ca femeile “s-au confruntat nu numai cu durere severa, dar, de asemenea, cu un diagnostic gresit, intarzieri in diagnosticarea corecta, tratamente necorespunzatoare si nedovedite, prejudecata si discriminare, neglijare, toate din partea “sistemului de sanatate”. Printre motive: profesionistii din domeniul sanatatii, carora nu numai ca le lipseste educatia si pregatirea cu privire la modul in care trebuie sa se ocupe de pacientii cu dureri cronice, dar, de asemenea, acestia reduc durerea femeii ca fiind una de natura “emotionala”. Un raport, din 2010, sub marca Campaign to End Women`s Pain, a remarcat faptul ca durerea femeilor este tratata mai putin agresiv si luata mai putin in serios decat cea a barbatilor. Amy Tuteur, MD, care scrie la The Skeptical OB, atribuie acest lucru pe seama faptului ca “barbatii sunt mai fermi, deci, daca ei se plang inseamna ca durerile lor sunt reale”. Dar este greu sa fii ferm, cand esti simultan, jenata, avand dureri si incercand sa ai grija si de un nou-nascut.

Medicii isi doresc sa ajute pacientele, dar ei raman captivi in culoarele pe care ei le stiu, spune Lea Millheiser, MD, director al Programului de Medicina pentru Sexul Feminin de la Universitatea de Medicina Stanford. Culoarele pe care ei le cunosc, in acest caz, de multe ori, vin in cele doua extreme: “Fa exercitii Kegel”, iar in cazul in care nu functioneaza, circa 320.000 de femei, sunt supuse, in fiecare an, unei interventii chirurgicale pentru a consolida etajul pelvian.

Kegel este prescris, in mod obisnuit, insa, Prendergast spune, conform unui studiu realizat in 2015, ca aproximativ 1 din 4 femei se afla in imposibilitatea de a face corect exercitiile Kegel, iar pentru unele femei, muschii pelvieni ar putea fi prea stramti, nu prea slabi, si acestia trebuie prelungiti, si nu intariti. In plus, multe femei nu isi pot solutiona problemele doar cu Kegel.

Chirurgia poate, uneori, ridica muschii pelvieni, sa opreasca incontinenta si sa elimine tesutul cicatricial dureros. Cristina, o alta mamica ce se confrunta cu aceasta problema, a avut o nastere vaginala, fara complicatii, cu al doilea copil al sau, in mai 2013, dar o ruptura in perineu, a afectat pielea si muschii de mai jos de vagin, care ar fi trebuit sa se vindece in cateva saptamani. Insa, in cazul ei, a fost dureros si 12 saptamani mai tarziu. “A fost un lucru ingrozitor. Daca ma plimbam prea mult sau incercam sa fac exercitii, simteam o durere asemenea unei arsuri”, isi aminteste ea. Medicul ei nu a gasit nimic in neregula, nicio alta problema in afara de un tesut cicatricial, in exces. I-a spus ca atata timp cat ea nu se misca, nu o va durea nimic. Dar ea avea un copil mic si un nou-nascut. Te poti odihni sau sa stai nemiscat? Cand fiul ei a implinit varsta de 3 luni, Cristina a revenit la obstetricianul ei din cauza durerii continue. Medicul a recomandat o operatie de indepartare a tesutului cicatricial problematic. Ea a suferit o interventie chirurgicala in acea toamna – doar ca sa fie lasata in agonie dupa ce un tesut suplimentar de cicatrice s-a format ca raspuns la interventia chirurgicala. “Am intalnit atat de multi oameni care si-au revenit dupa 4 saptamani”, spune ea. “ Eu ma gandeam: Serios? Eu inca ma tarasc ca o batrana”.

Avand muschii pelvieni distrusi si fiind in imposibilitatea de a face exercitii Kegel, Ioana a vizitat un uroginecolog, care i-a recomandat o interventie chirurgicala, pentru a insera o plasa transvaginala, un implant care sa sprijine peretii vaginului si a vezicii urinare. Operatia venea sub riscurile unor complicatii frecvente, care includeau sangerare, durere in timpul actului sexual, perforarea de organe, precum si multe alte probleme urinare. Ioana  nu a luat aceasta decizie usor, dar doctorul ei a insistat. “El a spus: “Ai nevoie urgent de o interventie chirurgicala, dar eu o sa merg in Africa, timp de 4 luni, asa ca va trebui sa mai astepti”, povesteste ea. Suferise de incontinenta, in ultimii 8 ani, asa ca s-a gandit, ce mai inseamnau inca 4 luni de asteptare? Cu toate acestea, de fiecare data, cand nu ajungea la timp, la baie, se simtea groaznic.

Rusinea de a avea multe leziuni dupa nastere – si speranta ca proaspetele mamici isi vor reveni, pur si simplu – este un alt motiv pentru care femeile nu primesc tratament. Ioana era rusinata ca nu s-a vindecat precum alte mame, se simtea rusinata ca a esuat la exercitiile Kegel, rusinata ca se uda mai des decat bebelusul ei. Se simtea rusinata din cauza presiunii media de a reveni intr-o forma slim, imediat dupa nastere – toate aceste elemente au creat falsa impresie ca recuperarea dupa o nastere este usoara sau rapida.

“Avem o noua viziune culturala, asupra nasterii de copii, care minimizeaza dificultatea emotionala si fizica cu care femeile se confrunta”, spune Dr. Tuteur, The Sceptic OB. “Ca urmare a acestui punct de vedere, femeile ignora simptomele fizice”.

Aceste probleme afecteaza femeile de generatii. “Daca o femeie are o problema ca incontinenta urinara sau prolaps, ea va vorbi cu mama sau cu surorile lor, si daca ele au trecut printr-un lucru similar, ele isi vor imagina ca totul va reveni la normal”, spune Dr. Fox, de la Universitatea Brown. Intr-un studiu scandinav, femeile nu au cautat ajutor, imaginandu-si ca problemele lor vor disparea de la sine sau ca nu mai era oricum nimic de facut. Dar tendinta de a te ocupa de probleme, atunci cand ele se ivesc, te poate ajuta sa le eviti pe cele majore, care pot aparea pe drum. Janis Miller, PhD, cercetator de la Universitatea din Michigan, care a efectuat studiul RMN cu privire la rupturi musculare si fracturi, spune ca femeile, din acest studiu, nici macar nu stiau ca au fost ranite. “ O femeie mi-a explicat ca: E ca si cum am o durere usoara de dinti”. Dr. Miller spune “asadar nu vorbim de dureri chinuitoare sau severe acolo”. Cu toate acestea, desi fracturile sunt frecvente si, de obicei, se vindeca bine, pe cont propriu, ele sunt adesea cauzate de muschiul levator ani – muschiul principal al peretelui pelvian – care se desprinde de osul pubian, fapt ce creste sansa aparitiei incontinentei si a prolapsului mai tarziu in viata. “Cand examinam femeile care au avut prolaps, mai mult de 50% dintre femei au aratat aceeasi ruptura (a muschiului levator ani) dupa nastere”, adauga Dr. Miller.

Atunci cand uroginecologul ei a amanat operatia, frustrarea Ioanei a atins un nivel ridicat, asa ca ea si-a gasit curajul de a vizita un terapeut fizic, la recomandarea unui prieten. Nu i-a placut. Disperarea ei a dus-o la un alt terapeut fizic si apoi la un altul. Ea a trecut de la un terapeut fizic la altul, timp de doi ani, in speranta de a amana interventia chirurgicala, de care se temea, dar nimic nu functiona in cazul ei. Mai mult decat atat, cele mai multe tipuri de asigurari medicale acopera un numar limitat de sesiuni de terapie fizica, prescrisa de medic, asa ca Ioana a fost nevoia sa plateasca, din propriul buzunar, pentru cele mai multe dintre tratamentele urmate. Tocmai cand se gandea sa renunte, ea a mai incercat cu un terapeut. Ioana a gasit, in sfarsit, un terapeut fizic care i-a placut in toamna anului trecut. “Intru si eu si ma asez pe masa. Ma gandeam: ”Indiferent ce va trebui sa faci, fa-o”, spunea ea. A fost foarte ciudat la inceput. Din cauza leziunilor nervilor Ioanei si a lipsei de tonus muscular, terapeutul ei a folosit electrozi sub forma de tampoane interne, pe care le-a inserat in vagin si in anus, pentru a da mici impulsuri electrice, care stimuleaza muschii perineului si ai vaginului. Era la limita suportabilitatii si incomod, pentru primele patru sesiuni, dar ea a inceput sa se simta mai bine, ca apoi sa concluzioneze ca “mi-au fost stimulati muschi de care nu am stiut ca-i am”, spunea Ioana. Apoi a inceput sa aiba un anumit control muscular, ea a invatat sa-si intareasca muschii pelvieni, in timp ce era intr-o inversiune de yoga, folosind gravitatea pentru a ajuta contractia musculara propriu-zisa – o tehnica noua pe care terapeutii ei anteriori nu au mentionat-o. S-a simtit ca si cum corpul ei a inceput sa raspunda comenzilor primate de la creier. “Da, este inconfortabil sa ai pe cineva cu degetele in vaginul si chiar in anus si nu doresc asta nimanui”. Dar dupa sase saptamani, incontinenta Ioanei a disparut aproape complet. Ea nu a mai revenit la medicul care i-a recomandat interventia chirurgicala.

Dupa cautari indelungi, unele femei au gasit solutii simple pentru leziunile lor. Este si cazul mamicii Sara, a carui medic i-a spus, pur si simplu, sa “mearga incet” cu sexul, si-a gasit, in sfarsit, linistea dupa nasterea celui de-al treilea copil. Frustrata ca, dupa aproape 2 ani jumatate de la nasterea primului copil, inca avea parte de sex dureros, femeia a ajuns la moasa ei, care i-a mentionat de crema de estrogen, care ar putea ajuta la vindecarea tesutului care cauzeaza durerea. “Durerea a disparut dupa o saptamana”, povesteste ea. “A fost minunat”, adauga tanara mama.

Cristina, mama a carei interventii chirurgicale a facut durerea chiar mai grea, in cele din urma, a gasit si ea solutia dupa ce “ginecologul obstetrician m-a facut, intotdeauna, sa ma simt ca si cum as fi nebuna”, inclusiv unul care i-a spus ca doar are nevoie de timp suplimentar pentru a se vindeca. In cazul ei, tesutul cicatrizat excesiv, ramas dupa nasterile sale, si interventia chirurgicala au cauzat aceasta problema. Kinetoterapeutul a lucrat tesutul cicatrizat, cu degetul mare si cel aratator, pentru a-l face mai mobil. Apoi Cristina isi facea singura acest masaj la domiciliu, in fiecare zi,  timp de cateva saptamani, pana intr-o zi, cand a realizat ca durerea a disparut. “Am fost uimita. Pot sa ma ridic. Pot sa merg. Pot sa pregatesc cina. Pot sa merg afara si sa ma joc cu copiii mei. Acest medic mi-a redat viata”.

Cunoscand numarul mare de femei, cu nevoia de a primi ajutor, unii obstetricieni se lupta pentru modernizarea programelor de formare, pentru a obtine mai multi specialist, pe obstetrica si ginecologie, care sa se gandeasca si la durerea, de zi cu zi, a femeilor care au nascut, in plus fata de problemele mai grave. Dr. Fox de la Universitatea Brown este doar unul, dintr-un numar aflat in crestere al medicilor, care crede ca ingrijirea post-partum necesita o schimbare si o preocupare mai mare in sanatatea pelviana, din programa medicala. In timp ce aproximativ 10% dintre pacienti vor avea efecte adverse dupa operatii, cele mai multe dintre femei nici macar nu stiu ca agravarea durerii sau prejudiciul asupra nervilor, dupa o interventie chirurgicala, este o posibilitate reala. “La problemele de durere cronica, interventia chirurgicala nu ar trebui sa fie prima noastra oprire, si intr-adevar ar trebui sa incercam mai multe lucruri inainte de a ne lovi de asta. Chirurgia nu este un substitut pentru o evaluare aprofundata cu accent pe istoria durerii si a unui examen fizic complet”, spune Dr. Fox. De asemenea, Dr. Millheiser, expertul pe sanatate sexuala, de la Stanford, spune ca educatia obstetricii se imbunatateste lent, insa nu suntem nici pe departe unde ar trebui sa fim. Ea spune ca imbunatatirea nu poate avea loc fara schimbari culturale. De asemenea, ea incurajeaza pacientele sa discute, in mod deschis, cu medicii lor si sa insiste asupra raspunsurilor.

In luna februarie, fiul Ioanei  implineste 11 ani, iar ea si-a incaltat, din nou, pantofii de alergat si si-a reluat cursele sale montane favorite. Ea inca face terapie fizica, intre 10 si 20 de minute, zilnic, dar o face singura, in intimitatea propriei case. Ioana poate alerga, din nou, cu sotul ei, poarta lenjerie de corp, de culoare alba, care raman curate si cand ajunge acasa dupa alergat. S-a reintors la activitatile zilnice si duce o viata sanatoasa si activa.

Sursa