Ce-a urmat? M-au legat, normal.

Zilele trecute am implinit 5 ani de casnicie. “Wow, ce mult a trecut” – ar spune unii sau “He, he sunteti mici, mai vorbim la 20 de ani..” ar spune altii.

S-au intamplat atat de multe lucruri, bune si rele, obisnuite si mai putin obisnuite, insa dincolo de toate astea traim implinirea de a fi parinti. Dincolo de bine sau de rau exista el, bulgarele nostru, Bubu sau cum ar spune prietenii nostri: “copilul slovac, facut la Mlinky”.

Nu imi amintesc sa ma fi numarat vreodata printre fetele al caror vis era sa fie mireasa si sa aduca pe lume prunci. Mai degraba eram genul orientat vesnic catre cariera si implinire profesionala. Imi era si teama sa ma gandesc la un copil si mai ales la nasterea lui, ca de crescut, crescusem 2 frati mai mici si imi fusese suficient. Numai ca, dupa o vacanta de iarna pe meleaguri slovace intorsi in patria noastra draga, la scurt timp ne-am trezit insarcinati. Eu la propriu, Traian doar cu greturile.

Mi-am dus cu mandrie si stoicism cele “499 de kile” adunate, cautam in fiecare zi frumusetea femeii insarcinate pe chipul meu stors de greata, iar in timp ce-mi priveam picioarele umflate si mainele ca niste mici buzdugane, incercam sa identific cat de minunata e transformarea catre maternitate. A, si ma imbarbatam citind povesti despre cat de usor se naste azi, ce miracol este epidurala si cat de binecuvantata este cezariana.

Zambeam tamp la fiecare poveste despre miracolul nasterii. Evident, cum era de asteptat am avut cea mai grea nastere pe care mi-as fi putut-o imagina vreodata: am zburat cu masina pana la spital semaforul avand o singura culoare pentru noi, verde, m-am batut cu asistentele, am tras un maraton pe culoare pana la sala de nasteri, mai ceva ca la raliu, sub strigatele medicului (desigur ca vorbesc despre alt medic, pentru ca medicul meu nu a mai avut timp sa ajunga) care, imbracat de asistente urla sa se elibereze salonul. Iar in fata mea a aparut o doamna draguta, care vadit inspaimantata de acest alai scos din Anatomia lui Grey, am auzit-o spunand ca ea nu mai naste. Mereu m-am rugat ca ea sa ma ierte pentru suferinta psihica provocata.

Si totul nu s-a oprit aici. In timp ce il imploram pe doctor sa faca ceva sa ia durerea de pe mine, o doamna vanjoasa gaseste de cuviinta sa se “catere” pe mine, plina de intentii onorabile in a ma ajuta sa nasc odata. Nici acum nu stiu cu ce viteza de Jackie Chan am dat-o jos de pe mine si cu care picior l-am altoit pe doctorul ce se preocupa de capul copilului meu. Ce-a urmat? M-au legat, normal.

In sfarsit dupa furci caudine a venit cel mai minunat moment, al eliberarii, al primului plans de bebelus din viata mea. Ochii mari si chipul acela mititel, sunt lucruri pe care nu am sa Ie pot uita vreodata. Doar mi-au smuls un zambet cand nici n-as fi zis ca e posibil!

Nasterea ramane un miracol si poate fi imprevizibila chiar si in secolul nostru, unde tehnica a atins cote nebanuite. Ce mi-ar fi placut sa am atunci? Mai multe cai de informare adevarate, pertinente, care sa ma ajute efectiv cu informatii, nu sa-mi produca teama si nici nu as fi vrut sa pot spune ca: “din tot ce citesti pe net, ia numai 50%, restul nu conteaza….”

A, si sper ca doamna aceea simpatica, ce a fost nevoita sa se retraga si sa ma lase sa nasc eu prima, sa ma ierte pentru ce a fost nevoita sa auda din spatele usilor in care ma aflam.