De ce nu funcţionează pedepsele

Câţi dintre voi îşi pedepsesc copiii? Câţi dintre voi constată cu frustare că de cele mai multe ori copilul repetă greşelile pentru care a fost pedepsit, deşi la momentul pedepsei a făcut ceea ce i-ai cerut.

„Dacă nu îţi faci patul, nu te mai uiţi la desene în seara asta. Dacă nu mănânci tot, nu mai ieşi la joacă. Dacă nu îţi faci temele, nu mai mergi la petrecerea colegei tale de şcoală.” Îţi sună cunoscute aceste replici? Poate le-ai auzit la alţi părinţi sau poate le-ai folosit chiar tu. Eu cu siguranţă le-am aplicat până să înţeleg consecinţele lor...

Poate ai recurs uneori şi la palme pentru a aplica o pedeapsă „meritată”. Poate alteori doar ai anunţat că va urma o pedeapsă... Copilul tău a fost obedient , a îndeplinit cerinţa ta, sau poate pur şi simplu a acceptat pedeapsa şi a promis, cu lacrimile pe obraz şi sufletul rănit, că „nu mai face” sau că o să te asculte. Eu am făcut asta şi deşi mă durea inima, eram convinsă ca fac ceea ce trebuie ca să îl educ...

Pe moment, ai obţinut ceea ce ţi-ai dorit –pedepsirea unei fapte. Dar ai observat că pe termen lung nu a funcţionat? Că a doua zi sau săptămâna următoare copilul a făcut exact aceeaşi „greşeală”? Că „nu aveai de ales” şi că trebuia să găseşti o altă pedepsă, mai aspră? Aşa credeam şi eu, că poate l-am pedepsit prea uşor, că „merită” să fie „corectat mai aspru”. Si mă durea şi mai tare inima...

Pedeapsa este un cerc vicios. Pedepsim un comportament al copilului iar dacă acel comportament nu se corectează considerăm că pedeapsa nu a fost suficientă. Si o repetăm sau aplicăm o pedeapsă şi mai grea. Indiferent de situaţie, copilul are de suferit, atât pe moment dar şi pe termen lung. Stima de sine a copilului, încrederea în propria persoană, dorinţa de a decide pe cont propriu vor fi alterate grav. Şi culmea, şi noi părinţii avem de suferit! Nu cred că există mamă care să-şi pedepsească propriul copil şi să nu simtă că îi pare rău.

Ce am observat la mine, dar şi la alţi părinţi, este faptul că aplicăm de multe ori pedepsele nu raportat la ceea ce face copilul, ci la cum ne simţim noi. Dacă suntem frustraţi, obosiţi, încărcaţi de problemele financiare sau familiale, vom aplica (fără să conştientizăm) pedepse mai aspre – iar copilul va simţi că este pedepsit pe nedrept.

Cu cât mai mult pedepsele nu funcţionează, cu atât mai mult presupunem ERONAT că problema este copilul. Dar de câte ori ne-am întrebat dacă nu cumva „sistemul de pedepse” este adevărata problemă?

După ce am citit cartea lui Alfie Kohn - Unconditional Parenting - am înţeles nu doar ce era greşit, dar şi ce efecte au pedepsele asupra copilului meu. Si am schimbat totul!

Iată de ce pedepsele nu funcţionează!

Pedepsele îl fac pe copil să fie furios. Simplul fapt că nu se poate opune, că nu are putere în faţa părintelui trezeşte în copil un sentiment de mânie, de furie că nu poate schimba mersul lucrurilor. Iar această furie o va elibera prin acţiuni distructive dacă ajunge în ipostaza de a fi cel care are mai multă putere (îşi va manifesta mânia asupra unui alt copil mai mic, asupra fratelui, asupra obiectelor şi chiar asupra propriei persoane). Iar această furie distruge, încetul cu încetul, relaţia de încredere şi ataşament faţă de părinte.

Pedepsele îl învaţă pe copil că trebuie să folosească forţa pentru a rezolva o problemă. Poate copilul tău va înţelege sau nu lecţia pe care vrei să i-o oferi prin aplicarea pedepsei („ Să nu mai faci...”), dar cu siguranţă va învăţa din exemplul tău că atunci când ai o problemă, aceasta trebuie rezolvată cu forţa. Că dacă eşti mai puternic poţi face cealalată persoană nefericită până când va capitula şi se va supune. Că dacă tu, părintele lui - ghidul lui în viaţă, singurul element slabil şi in care se poate încrede – faci asta, atunci acesta este comportamentul care trebuie urmat. Şi eu am fost un exemplu greşit pentru copilul meu până la 4 ani ai lui, dar m-am trezit la timp încât să mai pot repara ceva.

Pedepsele îşi pierd eficienţa. Părinţii ajung să găsească pedepse din ce în ce mai aspre pe măsură ce copilul creşte. Unui copil de 4 ani îi poţi interzice să se uite la desene, dar în cazul unui adolescent ce pedeapsă crezi că ar fi suficient de serioasă încât să îşi atingă şi scopul? Este rolul tău să îţi faci copilul să sufere din ce în ce mai mult? Sau este acela de a-l ajuta să rezolve o problemă, să înveţe din greşeli, să găsească soluţii să le repare sau să nu le repete? Nicio pedeapsă nu îl va învăţa asta, oricât de dură ar fi! Si atunci, de ce ai vrea sa abordezi încă de la început o strategie greşită?

Pedepsele distrug treptat şi iremediabil relaţia cu copilul tău. Tu eşti universul copilului tău, eşti persoana în care are încredere, care îl protejează, care îl iubeşte, care îi oferă siguranţă emoţională. Şi totuşi, uneori, îl faci să sufere... Priveşte prin ochii copilului tău: persoana cea mai dragă ţie, de care depinde existenţa ta, pe care o iubeşti necondiţionat, te face să suferi. Cum ar putea să se simtă copilul tău atunci când îi aplici o pedeapsă? Câtă teamă, nedumerire, confuzie este în sufletul lui? Cum ar putea să gândească altfel decât: "mama e perfectă şi totuşi uneori ea mă face să sufăr; îmi este teamă că ceea ce fac o poate supăra; nu mă mai simt în siguranţă cu ea; sigur sunt greşit dacă mama mea mă pedepseşte atât de des".

Pedepsele distrag copiii de la esenţa lucrurilor şi îi fac să fie egocentrişti. Un copil pedepsit nu va învăţa neapărat lecţia în sine, nu va conştientiza unde exact a greşit sau ce soluţii ar avea să evite greşelile în viitor, ci se va adapta pentru a-şi păstra integritatea. Va învăţa să mintă atunci când face o greşeala de teama pedepsei, va găsi o cale să ascundă ceea ce simte tot de teama unei reacţii negative a părinţilor, se va concentra pe propria persoană tocmai pentru a fi sigur că evită o suferinţă (de ex, se va întreba: ce trebuie să fac pentru a nu fi pedepsit, ce am de câştigat dacă fac/nu fac un anumit lucru ). Iti doreşti asta?

Pedepsele nu funcţionează. Am aflat-o eu, nu „pe pielea mea”, ci a copilului meu. Am persistat în capcana de a pedepsi mai aspru când vedeam că nu apar rezultate. Mi-am văzut copilul plângând furios de atâtea ori... Dar m-am trezit la timp încât să mai salvez ceva din relaţia mea cu el.

Mi-am cerut iertare şi am reconstruit o relaţie de încredere, în care eu sunt exemplul, în care eu îl ajut să înţeleagă unde a greşit şi să îl ghidez în găsirea unei soluţii. Am reînceput o relaţie în care notiunea de pedeapsă nu mai există. La început a fost neîncrezător, a crezut că glumesc, îi era în continuare teamă să facă anumite lucruri care înainte ar fi fost pedepsite.

Stiu cât de greu a fost pentru mine să accept şi să fac această schimbare, dar nu voi afla niciodată cât de greu a fost pentru el să aibă din nou încredere nelimitată în mine, să ma iubească din nou necondiţionat, să îmi spună ce a făcut fără teama că va avea ceva de pierdut.

Autor: Laura, mamica lui Patrick de 6 ani

_{Referinta: Alfie Kohn, Unconditional Parenting}