De ce este important să răspunzi imediat plânsului copilului tău

Incă mai există “experţi” care spun că nu e bine să iei copilul în braţe dacă plânge şi, din păcate, încă mai există mămici care iau în considerare argumentele lor în loc să îşi asculte instinctual matern. Să laşi copilul să plângă este traumatizant, atât fizic (prin neîndeplinirea nevoii pe care o are) dar şi emoţional; copilul tău va simţi că este neînţeles, neacceptat şi mai ales, că nu este iubit atunci când îşi exprimă nevoile.

Jan Hunt prezintă în cartea The Natural Child: Parenting from the Heart, cele mai importante motive pentru care trebuie să răspunzi imediat plânsului copilului tău (fie că este bebeluş sau preşcolar), dar şi urmările din punct de vedere emoţional dacă îi ignori plânsul.

Plânsul ca mijloc de comunicare şi exprimare a nevoilor

Modul în care copilul comunică încă de la naştere este plânsul. Fie că îi este foame, sete, frig sau cald, îl doare burtica sau pur şi simplu are nevoie de alinarea mamei, să fie îmbrăţisat şi iubit, bebeluşul va comunica prin plâns. Bebeluşul tău nu poate să îţi spună în cuvinte că este fericit, dar va zâmbi, la fel cum nu poate să îţi spună în cuvinte că are o problemă, dar va plânge. Dacă atunci când zâmbeşte vei răspunde cu entuziasm dar îl vei ignora când plânge, el va înţelege că este iubit şi acceptat doar când este fericit. Copiii care continuă să primească acest mesaj în repetate rânduri vor ajunge adulţi nefericiţi, fiindcă nu se vor simţi niciodată iubiţi şi acceptaţi cu adevărat. Nu ignora plânsul bebeluşului tău, este singura lui metodă de a-ţi transmite că are nevoie de tine.

Dacă un bebeluş exprimă prin plâns supărarea, frustarea, nemulţumirea dar în acele momente este ignorat de mama lui, nu va înţelege cum să îşi exprime aceste stări în cuvinte, atunci când mai creşte. Plânsul trebuie să primească un răspuns pozitiv din partea mamei astfel încât bebeluşul să se simtă acceptat în orice moment, chiar şi atunci când are o nemulţumire. Mai târziu, când învaţă să vorbească, copilul va reuşi să eticheteze şi prin cuvinte aceste emoţii , dar are nevoie să ştie că le poate exprima şi că mama lui îi va răspunde de fiecare dată, acceptându-l atunci când râde, dar mai ales când plânge.

Un copil care a primit, în mod repetat, mesajul că părinţii îi vor răspunde atunci când se comportă bine dar nu şi atunci când are o problemă (sau, mai corect spus, o nevoie neîndeplinită) va începe să ascundă sentimentele negative faţă de părinţi, dar şi faţă de propria persoană. Un astfel de copil nu va reuşi la maturitate să exprime ceea ce simte, mai ales când va fi nefericit, supărat, furios, frustrat, trist, dezamăgit sau orice alte emoţii pe care le trăim când nevoile noastre nu sunt îndeplinite.

Furia care nu este exprimată în primii ani de viaţă ai copilului tău nu dispare! Este reprimată şi se acumulează în timp, până în momentul în care copilul ajunge suficient de mare încât să nu îi mai fie teamă de pedepse şi poate să o manifeste (mai precis, în adolescenţă). Atunci când furia ajunge să fie manifestată după mulţi ani de reprimare, adolescenţii se manifestă în feluri care îi şochează pe părinţi (deşi aceştia ar trebui mai degrabă să îşi amintească de toate momentele precedente în care au înnăbuşit dorinţa copilului de a-şi exprima furia sau nemulţumirea). Principiul psihologic că frustrarea duce la agresivitate este clar demonstrat de momentele de rebeliune ale adolescenţilor (dar foarte rar am observat conştientizarea lor de către părinţi, din păcate).

Părinţii trebuie să înţeleagă cât de frustrant este pentru un copil să fie invizibil atunci când plânge şi este respins, cât de neajutorat şi decurajat se simte în acele momente, când părinţii lui (care pentru orice copil reprezintă perfecţiunea ) îl ignoră sau, şi mai grav, îl pedepsesc. Tu cum te-ai simţi să strigi Ajutor şi nimeni, nici măcar persoanele pe care le iubeşti, să nu reacţioneze, ba chiar să te respingă?

Plânsul este un semnal care are nevoie de un răspuns imediat din partea părinţilor

Ne naştem cu capacitatea de a exprima toate tipurile de emoţii. Ne pierdem însă această capacitate dacă doar emoţiile pozitive primesc un răspuns emoţional din partea celorlalţi. Dacă un copil nu este iubit şi acceptat în copilărie, indiferent de emoţiile lui, nu va reuşi nici ca adult să manifeste această acceptare în raport cu ceilalţi dar nici să exprime ceea ce simte (de multe ori nu va reuşi nici măcar să identifice emoţiile negative, să le eticheteze, să le înţeleagă). Cât de minunată ar fi viaţă noastră dacă am primi toţi în copilărie iubire necondiţionată din partea părinţilor.

Părinţii care încă se mai întreabă dacă trebuie să răspundă imediat la plânsul copiilor lor, să îşi imagineze cum s-ar simţi ei într-o situaţie asemănătoare...Cum ar fi dacă partenerul tău de viaţă te-ar ignora când ai o problemă şi plângi, ba chiar te-ar trimite într-o cameră alăturată până te calmezi. Cum te-ai simţi? De ce ai face atunci acest lucru copilului tău? Cu atât mai mult cu cât copilul tău este mai neajutorat decât tine iar pentru el tu însemni totul! Copilul tău are nevoie de tine, de atenţia ta, acceptare şi iubire atunci când are o problemă pe care ajunge să o exprime prin plâns.

Dacă răspunzi copilului tău atunci când plânge, îl vei ajuta să devină un adult care empatizează şi are compasiune pentru alţii. Un bebeluş sau copil care este ignorat când plânge va înţelege că indiferenţa este cea mai potrivită reacţie faţă de cei mai puţini ajutoraţi. Cei care sunt uimiţi de modul în care ucigaşii nu au pic de compasiune pentru victime, ar fi bine să conştientizeze cât de important este să răspunzi strigătului copilului tău. Compasiunea este înnascută în fiecare copil şi nu dispare, este furată, picătură cu picătură, de atitudinea indiferentă a părinţilor (sau chiar şi mai distructivă, prin pedepse) atunci când copilul plânge.

Modul în care tu îţi educi copilul va pune amprenta asupra modului în care copilul tău, la rândul lui, îşi va educa propriul copil. Din păcate, greşelile se pot transmite din generaţie în generaţie. Chiar dacă tu ai avut parte de o copilărie care a respectat acest tipar comportamental eronat din partea părinţilor tăi, nu înseamnă că nu poţi lua decizii corecte faţă de copilul tău. Este greu, dar poţi fi chiar tu persoana care să schimbe viitorul următoarelor generaţii, fie că e vorba de copilul tău sau de relaţii pe care le observi în societate (printre prieteni, cunoscuţi, chiar străini).

Plânsul este un semnal natural menit să deranjeze. Plânsul este o manifestare a nevoii (fizică, emoţională). Un copil nu plânge că este răsfăţat sau că se plictiseşte, ci are o nevoie pe care nu o poate exprima în cuvinte (fiindcă este prea mic, fiindcă nu ştie cum, fiindcă au fost ignorate alte semnale care au precedat plânsul).

Părinţii care cred că ignorând plânsul copilului (sau alte comportamente catalogate de societate ca fiind „rele”) îl vor încuraja defapt să fie mai matur sau că il vor educa în acest mod, nu fac decât să adâncească frustarea, nemulţumirea, revolta,vor umple până la refuz un container de emoţii ce apar când nevoile lui nu sunt îndeplinite. Din păcate, acest lucru va pune amprenta într-un mod negativ asupra vieţii lui de adult.

Este suficient să vă întrebaţi doar atât: Eu aş coopera cu o persoană care mă tratează frumos şi mă ascultă sau cu o persoană care se comportă aşa cum o fac eu acum faţă de copilul meu?