De ce să eviţi recompensele în educaţia copilului?

Sistemul de recompense a fost dezbătut de mai mulţi scriitori care au dedicate studii şi cărţi întregi acestei teme. Alfie Kohn şi Jan Hunt sunt doar doi dintre ei.

Si noi, cei care suntem acum părinţi, am fost educaţi folosind acelaşi sistem. Aveam voie la joacă dacă ne făceam temele, primeam îngheţată dacă eram cuminţi, aveam voie la desene animate dacă făceam ordine în cameră. Inclusiv sistemul de invăţământ se bazează pe ideea de recompense: înveţi bine şi eşti recompensat cu note mari sau calificative, dacă nu, eşti pedepsit cu note mici. Sistemul de recompense este conectat în cele mai multe situaţii şi cu cel de pedepse.

Dar cât de benefică este pentru un copil această condiţionare? V-aţi gândit vreodată cât de mult îl ajută să se dezvolte, să îşi crească abilităţile, să devină mai bun în ceea ce face, mai talentat?

Văd zilnic nenumărate „metode” de a educa un copil care au la bază ideea de recompense. Cred că cel mai frecvent este tabelul cu obiective zilnice sau săptămânale; copilul este recompensat cu buline roşii / negre în funcţie de cât de bine s-a descurcat să îndeplinească obiectivele. Mă cutremur când văd incluse într-un astfel de tabel lucruri precum: mănâncă, foloseşte oliţa, se îmbracă, îşi face temele, citeşte, etc.

De ce nu ajută sistemul de recompense în educarea copilului?

Primul dezavantaj al acestui sistem este acela că aduce în prim plan posibilitatea de a eşua. Eşecul de a obţine o recompensă aduce la pachet şi eşecul de a face pe plac părinţilor, fapt ce duce direct la teama de eşec. Iar teama de eşec devine teama de a încerca... Ce rost are să încerci ceva dacă ştii că poţi eşua şi deci îţi vei dezamăgi părinţii?

Recompensele, deşi mulţi părinţi ar crede că sunt o alegere mai bună decât pedepsele, ascund o capcană: lipsa de motivaţie. Copiii nu mai fac lucrurile din plăcerea de a descoperi ceva nou, ci le fac strict pentru recompensă. Sunt nenumărate experimente sociale care au avut aceleaşi rezultate: copiii care îndeplineau un obiectiv pentru recompensă îşi pierdeau interesul şi entuziasmul. Un astfel de experiment este prezentat in acest film.

Atunci când folosim un sistem de recompense în educaţia copiiilor, transmitem defapt mesajele următoare:

Eu ştiu mai bine decât tine ce este util să faci / să înveţi. Copiii înţeleg implicit că ei nu sunt capabili să recunoască ce este important pentru ei, îşi pun sub semnul întrebării propriile preferinţe şi entuziasmul.

Nu e nevoie să decizi nimic, eu ştiu ce decizii trebuie să iei, eu sunt expertul în situaţia de faţă. Copiii renunţă treptat să mai acţioneze pe cont propriu şi au mereu nevoie de opinia altora pentru a valida acţiunile pe care le întreprind.

Nu îţi place ceea ce trebuie să faci dar merită recompensa. Copiii înţeleg foarte subtil acest mesaj. De ce s-ar mai agita părinţii să recompenseze o acţiune dacă aceea ar fi plăcută pentru copil? Nimeni nu ar oferi o recompensă ca să convingă un copil să mănânce îngheţată, nu-i aşa?

Efectele nedorite ale recompenselor asupra copiilor sunt:

• Copiii pierd dorinţa de a face un lucru din plăcere, entuziasmul, motivaţia intrinsecă de a duce la bun sfârşit un lucru.
• Copiii nu mai înţeleg adevărata importanţă a acţiunilor lor, judecă lucrurile doar din perspectiva recompensei care merită sau nu efortul lor
• Au mereu nevoie de validare extrinsecă şi renunţă la iniţiativă sau creativitate.
• Adevăratele nevoi, abilităţi, talente, dorinţe ramân nedescoperite. Din păcate, recompensele vor ascunde şi traumele, nemulţumirile, temerile.
• Copiii vor înţelege că părinţilor le pasă mai mult ca ei să se conformeze decât să fie fericiţi.

Lăsaţi copiii să descopere adevărata motivaţie a lucrurilor pe care le fac. Respectaţi-le dorinţele, alegerile. Explicaţi-le care sunt motivele unei decizii pe care vreţi să le luaţi în legătură cu ei şi cereţi-le părerea. Aţi fi surprinşi să observaţi câte soluţii ingenioase au copiii atunci când comunicaţi cu ei şi le solicitaţi ajutorul.

Folosiţi empatia, jocul şi comunicarea. Un copil nu va citi cu plăcere o carte atunci când aşteaptă o recompensă, dar s-ar putea să fie curios cum se termină povestea dacă tu îi relatezi doar începtul. Poate că nu va fi încântat să facă ordine în cameră în speranţa că primeşte ceva în schimb dar dacă îi permiţi să îşi pună în valorea creativitatea şi să găsească cea mai potrivită metodă de a depozita lucrurile, nu va mai avea probleme cu dezordinea.  

Vom avea succes în relaţia cu copilul nostru cu cât vom încerca să fim mai mult de partea lui şi mai puţin în ipostaza celui dă ordine şi aşteaptă să fie îndeplinite. Dacă nu poţi argumenta motivul pentru care faci un anumit lucru, atunci poate nu merită să îi ceri copilului tău să îl facă.

De multe ori, priorităţile diferă. Un copil va considera mai important timpul petrecut la joacă decât momentele în care face ordine în cameră. Aşa cum tu s-ar putea să consideri mai importantă o întâlnire cu un partener de afaceri decât spălatul vaselor. Ia în considerare aceste diferenţe şi găseşte o cale de a îi respecta priorităţile, de exemplu: să facă ordine înainte de culcare, după ce s-a jucat aşa cum îşi dorea.

Atunci când un copil face lucrurile care îi aduc o satisfacţie intrinsecă, şi nu una extrinsecă ( de ex, laudele noastre sau un premiu sau o promisiune), dacă îşi gaseşte propria motivaţie şi satisfacţie, atunci va face lucrurile natural, uşor, cât mai bine, chiar dacă e vorba doar de curăţat camera sau de a învăţa cât mai bine.

O relaţie de succes cu copilul tău este aceea în care amândoi sunteţi de aceeaşi parte a baricadei, în care el simte că ai încredere în deciziile lui, în care simte că este apreciat pentru tot ce face, bune sau rele, fiindcă adevărata satisfacţie a ceea ce face o simte chiar el, copilul tău.

Intrebarea critica este : ce ne dorim defapt? Vrem o cameră curată? O vom putea obţine relativ repede cu recompense şi pedepse dar vom destrăma atât de multe pe termen lung: relaţia de încredere părinte-copil, dorinţa copilului de a face lucrurile cu plăcere, lipsa de motivaţie interioară, stima de sine a copilului. Toate metodele care au la bază nevoia de a controla un copil sunt şi cele care rănesc copilul, părintele şi relaţia dintre ei. Distrugerea stimei de sine şi a auto-cunoaşterii sunt cele mai nedorite efecte.

Este o satisfacţie uriaşă pentru un părinte să aibă un copil independent, încrezător în sine, realist, auto-motivat..dar asta nu se obţine prin control, ci prin răbdare, explicaţii, cooperare, ghidare, oferirea propriului exemplu, iubire.

Iti recomand si articolul: Dragă mamă, nu îţi mai traumatiza copilul...