Emotiile primei zile de scoala

E septembrie. Dar nu un “oarecare” septembrie. E in sfarsit luna despre care am discutat cam toata vara cu micutul meu – cea in care va merge pentru prima data la scoala.

Desi am vorbit despre acest subiect pana la refuz, iar scoala incepea peste doua zile, copilul meu era temator si nu intelegea de ce nu se va mai vedea cu doamna educatoare si de ce nu va mai merge in acel loc plin cu jucarii si creioane colorate. Dar chiar…?! Cum sa ii explic eu acelui omulet in devenire ca a crescut, ca e timpul sa invete alte lucruri noi si interesante si ca prioritatea lui principala va fi studiatul? Incetul cu incetul si cu multa rabdare - acesta a fost raspunsul.

Cand Dragos a inteles ca “scoala” nu este sinonimul torturii, ca va dobandi noi cunostinte, ca in fiecare zi se va intalni cu “plus” si “minus” si cu basmele cu final fericit, pentru prima oara s-a bucurat. M-am gandit ca poate nu am stiut cum sa il atrag inca de la inceput in aceasta noua aventura, dar pana la urma lucrurile s-au rezolvat cu bine.

Iata ca prima zi de scoala a sosit, iar Dragos era foarte nerabdator. Nu mi-a dat voie sa il ajut cu imbracatul spunandu-mi: “Mami, de acum sunt baiat mare. O sa fiu cel mai cuminte elev.” Cuvintele lui peltice m-au bucurat atat de tare, incat se citea mandria de pe chipul meu. Am plecat apoi impreuna spre scoala si parca incepusem eu sa am emotii. Dragos mergea in fata mea si a sotului meu. Ne-am amuzat cand am observat cu cata nadejde cara cel mic ghiozdanul in spate, parca toata lumea se deschidea in fata lui si abia astepta sa o cucereasca. Totusi ne-a trecut si fiorul melancoliei dupa principiul “Tot ce traieste, creste.” Si am oftat.

Dupa ce toate prezentarile au fost facute si Dragos s-a imprietenit cu doamna invatatoare si colegii, s-a familiarizat cu noua clasa si a sunat pentru prima oara clopotelul, a trebuit sa ne luam la revedere. Cel mic m-a imbratisat si mi-a spus:

- Mami, ai avut dreptate! Doamna invatatoare e blanda si colegii sunt prietenosi. Si ghici ce? Au si creioane coloarate aici. Dar mai am o intrebare: cand vom invata despre dinozauri?

Toti cei prezenti am inceput sa radem. Si cum sa nu o faci, cand realizezi ca a mai trecut inca o etapa cu bine din viata de parinte? Ma bucur ca i-am oferit copilului meu increderea si speranta ca va fi bine. Sper ca impreuna vom reusi sa le dam de cap tuturor “problemelor” care vor aparea pe parcurs. Primul pas a fost facut. Poate nu va fi "floare la ureche", dar important e, dragele mele, sa ne sprijinim copiii si sa-i indrumam pe un drum bun, sa fim alaturi de ei in orice moment, sa nu ii lasam sa cada si la fiecare realizare a lor sa le apreciem eforturile si performanta. Intr-o zi ne vor multumi si vor fi recunoscatori pentru ce am facut pentru ei. Si, credeti-ma, nu exista rasplata mai importanta decat recunostinta.