O super bunica

Despre bunicul îmi amintesc foarte puţin. Din păcate, a murit când eu aveam doar doi ani, deci tot ce ştiu despre el, ştiu din poveşti. El a furat-o pe bunică-mea care era promisă altuia, dar ea nu voia să-l ia pe acela de bărbat că voia să scape de muncile câmpului. Aşa că bunicul a furat-o şi a dus-o la oraş, unde au mâncat murături cu pâine câţiva ani buni, până şi-au făcut casă din chirpici.

La câţiva ani după ce au terminat casa (casă mare, cu grădină şi garaj, în centrul oraşului), au aflat că mamaia nu prea poate face copii. Astfel, a urmat un tratament timp de 10 ani, după acest tratament ea născând o fetiţă moartă – o chema Mariana. După această dezamăgire, tataia a zis că ar fi bine să muncească ceva, să nu stea acasă să plângă, aşa că i-a găsit un loc de vânzătoare la o cofetărie. Şi aşa, încet încet, au trecut iar zece ani, şi Dumnezeu i-a binecuvântat cu o fetiţă care avea să devină maică-mea.

Mama a fost cel mai răsfăţat copil din tot cartierul. Deşi tataia avea 50 de ani, iar mamaia 42 când a apărut ea, maică-mea a avut o super copilărie. A fost plimbată prin ţările socialiste plus Turcia, a avut blugi, patine cu rotile şi bicicletă, iar prima lună petrecută la facultate a prins-o nemâncată, ea nefiind servită acasă decât cu pui de curte şi plăcinte scoase din sobă.

Bunicii ne-au răsfăţat pe mine şi pe frate-meu cât au putut, ei iubind copiii mai ceva ca pe ei înşişi. Iar după ce a rămas singură, bunica mea nu mai avea pe cine să îngrijească, deci şi-a revărsat dragostea asupra noastră. Ea avea singură grijă de ditai grădina şi casa, de nepoţii ei, şi mai venea câteodată să o ajute şi pe maică-mea la curăţenie la bloc, unde ne mutaserăm. Pe lângă toate astea, mereu îşi făcea timp să ne facă nişte scovergi sau plăcinte cu mere, să meargă vreo trei kilometri pe jos să ni le aducă, iar apoi să plece înapoi ca să nu ne deranjeze.

Însă cât a rămas la casă, vreo 10 ani după ce a rămas singură, ne-a făcut griji mari de două ori. Prima dată a muşcat-o o căpuşă şi deja făcuse febră şi delira. Am ajuns cu ea la spital la boli infecţioase iar doctorul s-a uitat cam sceptic la mama. După trei zile, ea se plimba pe holurile spitalelor cu perfuzia după ea şi mânca mâncarea de la spital şi pe cea adusă de noi, numai să nu se arunce, maică, că-i păcat. În anul următor a muşcat-o un câine de la gunoi, iar ea s-a chinuit să facă antirabicele în burtă, bucurându-se că nu a prins-o de varicele pe care le are. Ei, exact în anul următor, când ar fi fost rândul stăpânului câinelui să o muşte, a aflat ea că vecinii noştri de la bloc, cei cu care ne înţelegeam foarte bine, au hotărât să se mute într-un apartament mai mare. După câteva zile de gândire, mamaia a anunţat-o pe mama că ea a hotărât să se mute la garsonieră lângă noi. După multe discuţii, ne-a convins că decizia ei este definitivă, aşa că ne-a devenit vecină.

Aşa bătrână cum e – are 92 de ani totuşi – urcă scările să se întoarcă de la plimbare din parc, îşi face singură mâncare şi curăţenie, iar când îşi face baie stau doar lângă ea cu grijă să nu alunece, nu că ar avea nevoie de însoţitor. De Crăciun şi de zilele noastre, mereu apare cu câte un cadou, dar ca să nu vă imaginaţi că vreo porcărie, o să vă dau câteva exemple. Într-un an ne-a adus Moş Crăciun un televizor (l-a cărat, zdrăngănind pe scări, şi i l-a lăsat ei că noi nu eram acasă), peste câţiva ani ne-a adus centrală "propie" (mamaia n-are decât patru clase, când a vrut ea să facă facultatea, aceasta s-a dărâmat ) iar cu alte ocazii am primit geamuri termopan şi o maşinuţă nouă. În schimb eu cu frate-meu n-am primit decât câte 10 milioane d-alea vechi la fiecare şcoală absolvită (şi au fost câteva), iar la fiecare sărbătoare mai mare nişte bănuţi de-un suc, vreo două-trei "meleoane" aşa. Nu pot să-mi imaginez de unde scoate sumele astea de bani, ea având o pensie de toată jena, şi asta mulţumită bunicului care a sfătuit-o să meargă să muncească.

Acum, e cam supărată. A căzut pe stradă şi şi-a fracturat osul bazinului, fiind nevoită să stea doar în pat. E supărată că trebuie să avem grijă de ea, că nu le mai poate face pe toate singură şi că eu cu frate-meu suntem plecaţi de acasă şi nu o vedem. Dar are target de îndeplinit: până vin eu acasă, trebuie să se facă suficient de bine să putem ieşi la plimbare în parc. Apoi, trebuie să apuce neapărat 100 de ani, să mă vadă mireasă şi să apuce să aibă strănepoţi.

Autor: Cristina Gatachiu Cristina a trecut prin experiente emotionante pe care doreste sa le impartaseasca cu tine. Fie ca sunt situatii pe care le cunosti si ai aceleasi sentimente, fie ca descoperi ceva nou, citeste-i povestile si afla ce te sfatuieste.