Cele mai dragi gusturi pe care mi le amintesc

Recunosc, sunt o gurmandă. Nu exagerat, adică nu trăiesc pentru a mânca, dar îmi face plăcere să mănânc (poate din această cauză m-am și îngrășat puțin...mai mult). Să nu vă imaginați că sunt în permanență înconjurată de munți de chipsuri și de hamburgeri. Chiar mănânc foarte rar fast-food. Dar mereu am apreciat o mâncare făcută bine și oferită cu drag.

De aceea, aș dori să vă povestesc astfel câte ceva despre gusturile mele în materie de...gusturi.

Maică-mea gătește foarte bine. Extraordinar ar spune unii. Dar deși are multe feluri de mâncare pe care le stăpânește perfect, încă sunt îndrăgostită de felul în care face salată orientală. Știu, nu e nicio filosofie în a face așa ceva, dar mie totuși nu îmi iese ca a ei nicicum, oricâte ingrediente secrete aș încerca. Și să nu uit de borșul de sfeclă roșie, moștenire de la jumătatea moldovenească a familiei.

Deși multora li s-ar părea cel puțin ciudat să mănânce o ciorbă care are culoare roz, are un gust genial (și o multitudine de beneficii nutritive – fie vorba între noi) care, din punctul meu de vedere, nu se compară cu nimic. Dar ce gătește ea cel mai cu drag, atunci când vin eu în vizită, este peștele. Fie că este prăjit, saramură, marinat sau la grătar, cred cu sinceritate că îl face pentru că îl vede pe tatăl ei în mine când mă așez la masă și mă bag cu mâinile în farfurie până la coate.

Din capitolul copilăriei, avem fără nicio ordine următoarele nominalizări. Scovergile făcute de mamaia (v-o amintiți, super bunica mea) parcă poartă în ele gustul a mii de ani de frământat, că prea nu-mi ies niciodată la fel. E adevărat că vata de zahăr cu siguranță nu mai e la fel ca atunci când eram copii, acum e roz și se găsește și la pahar, în magazine; dar mi-e dor să mă mozolesc pe mâini de la o vată pe băț făcută în condiții insalubre cum mâncam când încă nu știam cuvântul „insalubru” și nici dacă aș fi știut, nu mi-ar fi păsat.

Cei care au locuit măcar puțin în orășelul din care provin știu cu siguranță că lângă gară există câteva rânduri sănătoase de duzi din aceia care fac fructe atât de negre că probabil îmi colorau și interiorul corpului, nu numai buzele, mâinile, și hainele cele mai bune. Ei bine, duzi aproape ca aceia am găsit în București împreună cu o colegă de facultate. Și cum mergeam noi așa agale, cochete, aranjate, venind de la examen, nu a fost greu să ne hotărâm să luăm o gustare direct pe stradă din aceste fructe nici măcar strălucite, dar încărcate cu amintiri.

Acum, m-am făcut mare. S-ar spune că, odată cu vârsta, gusturile se mai rafinează, se mai cizelează. Așa o fi la alții. Nu apreciez caviarul mai mult de porumbul fiert cu miros de Marea Neagră – partea românească. Nici nu prefer icre de Manciuria în loc de roșiile pe care nu am voie să le manânc fiind intolerantă. Dar, mai ales, nu o să prefer niciodată o șampanie foarte fină în locul unui vin roșu, dulce, fiert cu scorțișoară și coji de portocale în iernile când îți îngheață și gândurile, nu numai picioarele.

Probabil că suntem la fel de simpli cum ne sunt și gusturile. Sau probabil că momentele și oamenii le fac speciale, nu brandul sau prețul.

Însă există și gusturi pe care nu le pot uita pentru că au fost unice pentru mine. Și n-o să vă dau decât două exemple. Primul ar fi salata picantă mâncată la Chișinău (o să povestesc separat și ce am căutat acolo). De fapt ea s-ar numi mai corect Salata-care-nu-e-picanta-deși-se-numește-picantă și se servește înaintea „zamei” , adică este o salată antreu, nu una de acompaniament.

Iar al doilea exemplu este unul cu poveste și de poveste. După o tură de noapte de douăsprezece ore, m-a rugat o prietenă să merg cu ea la shopping, ea cu iubitul urmând să meargă la o nuntă și, ca atare, amândoi necesitând haine festive. Însoțită de cele patru cărți de le purtam în poșetă, am umblat pe jos în jur de șase ore, astfel încât eram cu totul uscată de căldură și oboseală. Și când ajung eu acasă încărcată de bagaje (bineînțeles că mi-am cumpărat și eu câte ceva), mă opresc la magazin să mai iau tot ce-mi trebuie și de acolo, conștientă fiind că nu aș mai fi făcut un al doilea drum.

Așa, cum spuneam...intru în bloc, urc patru etaje că cineva se gândise să-și păstreze liftul la etajul său, și apoi intru în casă. Și când să deschid sticla de suc proaspăt cumpărată, îmi amintesc de o sticlă cu apă de o vazusem eu în frigider. Ei bine, aceasta era atât de apetisantă cu aburii formați pe sticlă, încât am luat o gură atât de consistentă că aproape am simțit cum îmi ardea tot corpul de la Țuica ce se afla de fapt în sticlă, alcoolul acela fiind o binecuvântare pentru gâtul meu uscat și iritat de deshidratare. Și, în caz că vă întrebați: nu, nu i-am simțit mirosul de dinainte din cauza vitezei și nu, nici nu era de fapt a mea sticla, deci nu aveam de unde să știu ce mă aștepta.

Autor: Cristina Gatachiu Cristina a trecut prin experiente emotionante pe care doreste sa le impartaseasca cu tine. Fie ca sunt situatii pe care le cunosti si ai aceleasi sentimente, fie ca descoperi ceva nou, citeste-i povestile si afla ce te sfatuieste.