O poveste despre cariera

Vreau să vă spun o poveste despre carieră. Una fără sfârșit sau cu un sfârșit incert, deschis, la mâna forțelor divine. Poate fi povestea mea, a ta, a prietenelor tale sau a prietenelor lor.

Ea începe cu a fost odată ca niciodată o fată. O fată obișnuită, comună, ar spune unii, care știa să cânte, dar mai ales să scrie al naibii de bine. Și fetei ăsteia îi plăcea să fie mereu în centrul atenției. Nu știu cum făcea, dar reușea de fiecare dată.

Ea spunea cel mai frumos poeziile la grădiniță și era prima aleasă ca solistă sau actor prim în serbări. Genul ăla de fată care e peste tot moț. Poate pe unii îi enerva cu ceea ce putea să facă, dar nu puteau nega că se pricepe. Însă e clar că și ea avea lipsurile ei și asta avea să o afle mai târziu, în școala generală, când și-a dat ea seama că matematica o să fie un dușman de moarte, zmeul cel rău.

Primul dintre șirul mare și lung de creaturi malefice care o vor speria pe fată de-a lungul poveștii. Ținutul acesta, numit „V-VIII”, a fost atât de frumos și roditor – premii peste premii, rezultate bune și spectacole zilnice - toate acestea i-au dat ocazia să fie miezul. Cum lucrurile frumoase nu sunt întotdeauna de durată, ciclul gimnazial, atât de iubit de fată, avea să se încheie și să deschidă alte drumuri în fața ei, drumuri pe care, cu greu, se gândea să le străbată.

A ales, în cele din urmă, să meargă în “ținutul IX-XII”, că auzise ea, că pentru a reuși în viață, e cam musai să treci și pe-acolo. Nu știu dacă obligativitatea acestuia, aspectul neprietenos al acestor locuri și ostilitatea celor care îl populau, unii dintre ei nou veniți ca și ea, alții băștinași cu ștate vechi de plată, i-au insuflat un sentiment de dezgust față de acest loc, în care unii păreau să se simtă chiar foarte bine.

N-aș ști să pun exact degetul pe motiv, dar un lucru era cert. Perioada petrecută aici a fost una anostă. Fel de fel de lighioane, cărora nu le plăcea eticheta bluzelor ei, balauri cu trei capete cu care pe măsură ce se lupta să îi învingă, își dădea seama de inutilitatea gesturilor, că ideile ei, chiar de erau bune, nu erau avizate – ce să știe un elev mai multe decât un profesor? Etc. Ba chiar a dus o luptă grea și cu Zgripțuroaica șefă a locului, pentru că intrase într-un conflict cu una dintre zânele din clasa ei. Ea chiar era așa, dar chiar și zânele mai zgârie câteodată (sau m-ai tras de păr, Ioana că nu mai știu). Ziua în care a pășit pentru ultima oară, în calitate de locuitor oficial bineînțeles, (pentru că altfel s-a mai întors în câteva rânduri acolo) treptele acelui loc, a fost ca o victorie – un fel de euforie în stomac și pe papilele gustative – cam așa ca atunci când mânca un desert bun.

Greul de-abia începea, pentru că la hotarul acestor tărâmuri se deschideau alte și alte direcții, care mai de care mai atrăgătoare. Nu s-a gândit prea mult. Toată viața ei a vrut să devină cântăreață, avocat și profesoară de limba română. Cum prima profesie era cam departe, iar pentru a doua nu avea „spate”, s-a întors la dragostea ei de când era mică – predatul.

Așa că ținutul spre care a pornit plină de speranțe, iluzii și idei mercantile, a fost ținutul numit LITERE. I-a plăcut foarte mult aici. A învățat multe lucruri utile pentru a se descurca singură, și-a făcut o groază de prietene și a aflat „despre câte-n lună și-n stele” (așa îi spuna bunica ei despre ceea ce te învață la facultate). Normal că orice pădure are și uscăturile ei, iar aici, pe tărâmurile lui Goethe, Dante și Cărtărescu, se aflau și un soi de creaturi rele numite leahe, a căror singură intenție era să le facă rău celor propășiți în acest loc, care în concepția ei, nu corespundeau tiparelor. Aiurea!

Și s-a luptat cu această scorpie, numită în teama ei, după cum am mai spus, leahă, până ce într-un final, deși a învins, sleită de puteri nici nu s-a mai putut bucura de această reușită. Dar chiar și-așa și-a adunat ultimele forțe și a pornit-o la răsărit spre un drum neted, care se întindea acum în fața ei și pe care a mers lin, fără opreliști și cel mai important – aici era așteptată.

Da, nu știa cum să explice acest sentiment, dar și-a dat seama de acest lucru de cum a pășit pe treptele palatului DDF. Celelalte locuitoare și cei doi zâni au fost prietenii ei timp de doi ani și chiar dacă au mai fost mici conflicte acestea s-au rezolvat pe dată. ( în luptă dreaptă sau cu armele cele mai potrivite). Dar și viza de ședere aici a fost una provizorie cu durată determinată, așa că, la sfârșitul a doi ani, a trebuit ca fata, de-acum femeie, să-și ia bocceluța și să-și vadă mai departe de viața ei. Și vai ce „ce chin, ce jale” vorba cântecului, când și-a dat seama că potecile s-au îngustat, drumurile s-au împuținat, sunt pline de urzici și iederă și cu greu ai putea merge pe ele fără să nu nu pățești nimic.

Ea încă n-a plecat din ultimul ținut. A rămas prizonieră între ce-a fost și un ce va urma incert, în timp ce drumurile celorlalte s-au arătat sigure și fără primejdii. Sigur, s-ar putea îndrepta și ea spre ele, dar de câte ori încearcă, o creatură hidoasă, așa ca Medusa, cu șerpi în cap, dar care se numea Birocrația Nepotismo Aspectfizicplăcut Relații (cred că era spanioloaică după nume) o tot împiedica să treacă. Așa că a rămas cuminte, în banca ei, încearcă niste cauze pierdute și își bate capul pentru a găsi cumva o cale de-a răpune creatura ce-a împietrit-o efectiv în starea actuală de șomeră de carieră parazită la ai săi.

Am citit că insecta parazit se poate hrăni oricât fără probleme din gazdă, mai mult ea își poate și depune ouăle acolo, pentru ca acestea să se dezvolte fără probleme pentru când or fi gata să plece pe drumul lor sau să fie și ele la rândul lor parazite prin excelență.

Acum tot ce-și dorește este independența. Financiară, locativă și a acțiunilor sale. Și are mereu același vis cu o fată care era mică și era miezul lucrurilor, apoi a crescut și a tot umblat până când a ajuns într-un sfârșit într-o casă a ei, colorată, cu farfurii colorate, lucruri în dezordine (nu murdare), munți de cărți și ea pe o saltea în mijlocul acelei camere după o zi de muncă într-un domeniu la care s-a gândit încă de când era copil. 

Autor: Nicole Arimanlian Nicole va impartaseste cu drag despre momentele din viata ei si experientele emotionante prin care a trecut. Pline de realitate, tresariri si sentimente, scrierile ei te ajuta sa descoperi mai multe despre viata mamicilor si copiilor.