Ucide şcoala creativitatea?

O fetiţă desena în clasă, foarte concentrată, pe o foaie de hârtie care ar fi trebuit să conţină lecţia predată. Invăţătoarea o vede şi o întreabă: de ce nu eşti atentă la lecţie? Ce tot desenezi acolo?

Fetiţa desenează în continuare spunând: „îl desenez pe Dumnezeu”

Invăţătoarea se încruntă: „Nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu...”

Fetiţa îi răspunde: „Vor afla toţi în cateva minute!”

Copiii au libertatea pe care cei mai mulţi adulţi o pierd când devin maturi: libertatea de a-şi desena gândurile, de a le exprima, oricât de ciudate, imposibile, „greşite” ni s-ar părea nouă.

Toţi copiii se nasc creativi, dar pierd acestă abilitate pe măsură ce cresc. O pierd în familie, atunci când părinţii cred că întrebările sunt atât de aiurite şi nu merită efortul unui răspuns. O pierd atunci când măzgălelile dintr-un caiet nu sunt urmate şi de întrebarea „îmi poţi descrie ce ai desenat acolo?” O pierd când sunt intregraţi în sistemul de educaţie şi cu paşi rapizi trebuie să se încadreze în standarde.

Creativitatea este în strânsă conexiune cu greşeala. Suntem atât de obsedaţi de ideea de a face lucrurile bine, corect, fără să greşim, încât ne atragem copiii în această capcană şi le ucidem, zi de zi, creativitatea. Iar şcoala este un catalizator: prin sistemul de note, calificative, etichete, prejudecăţi, lipsă de perspectivă, lipsa de interes real pentru ceea ce copilul învaţă .

Contează mai mult să predai lecţia, să respecţi programa, să testezi decât să analizezi ce au învăţat copiii, dar mai ales cum îi ajută în realitate informaţiile prezentate. Indesăm cu tona in mintea copiilor noţiuni abstracte fără corelaţii cu lumea reală, dar mai ales, fără corelaţii cu universul fiecărui copil.

Atunci când copiii greşesc, şcoala îi pedepseşte. Prin reacţie, prin note slabe, prin metode chiar mai dureroase – sugestia ideii de ruşine, umilinţă. (despre pedepse si de ce nu functioneaza aici) Trebuie să îţi fie ruşine că greşeşti, că nu ai ştiut, că nu ai răspunsul corect (adică cel din standarde), că nu ai învăţat ce trebuie. Atunci, întreb: care e rolul educatorului în viaţa copilului? Nu cumva să îl ghideze, să îi explice, să îl ajute să înveţe ceea ce nu ştie sau nu înţelege, să îl ajute să descopere ce îl pasionează? Nu e oare rolul educatorului să predea lecţia în metode diferite până când toţi din clasă înţeleg, toţi ştiu să aplice ceea ce au învăţat şi toţi au curiozitatea să caute mai departe?

Creativitatea se naşte din greşeli, din căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care le gândim. Cu cât copiii se întrebă mai des, cu atât desenează o hartă mai mare, mai detaliată, mai complexă de răspunsuri şi fapte.

25 de copii într-o clasă vor avea 25 de stiluri de a prelua informaţia, de a o prelucra, de a folosi sau reda. Câţi educatori ţin cont de asta? Câţi din ei acceptă diversitatea? Câţi din ei renunţă la încadrarea în standarde şi desenează alături de copii o enciclopedie de noţiuni adaptată fiecăruia dintre ei? Câţi din ei renunţă la etichetare, prejudecăţi, umilire?

Copiii nu le ştiu pe toate dar se nasc cu dorinţa, curiozitatea şi energia de a le descoperi. Învaţă din încercări încă de mici: de la primii paşi la primele cuvinte. Cum le deschide şcoala drumul spre viitor? Cum îi încurajează să descopere lumea, pasiunile, informaţiile? Cum le stimulează creativitatea?

Inainte să ne întrebăm de ce ţara nu merge în direcţia corectă, de ce abandonul şcolar este ridicat, de ce copiii au rezultate tot mai slabe la evaluările naţionale, ar fi bine să vedem adevărata cauză care-i trimite pe drumul acesta. Pregătim azi generaţii de copiii care trebuie să schimbe în bine nu lumea de mâine, ci de peste 15-20 de ani. Câte generaţii mai acceptăm să predăm într-un sistem şcolar gândit pentru profesori şi nu pentru elevi?

Schimbarea începe cu tine, părinte! Pentru că tu vrei un copil fericit şi un adult independent şi împlinit. Dar nu închide ochii, nu participa nepăsător la ce se întâmplă, nu accepta nereguli doar pentru că „dacă ai carte, ai parte”. Depinde şi cartea aceea de cine este scrisă....

Implică-te! Mergi la grădiniţă, la şcoală, la liceu. Discută cu educatorii, întreabă-i ce ştiu despre copilul tău, care e viziunea lor privind educarea lui, ce metode aplică, în ce mod valorifică noţiunile predate, cât de mult sunt interesaţi de ceea ce ştiu efectiv elevii şi nu de cât de mult le-au predat? Educatorii pot fi simpli angajaţi în sistemul de învăţământ sau pot fi mentorii copilului tău. Dacă nu crezi că ai găsit un mentor, salvează-ţi copilul cât încă mai desenează pe caiet ceva ce omenirea nu a văzut încă.