Unde este de fapt acasa?

Unde este pentru tine acasa? Eu sunt, cum ar spune cineva din viaţa mea, o „ţărancă de oraş”. Adică cei din oraşele mari, auzind de unde sunt mă cataloghează din start ca „ţărancă”.

Însă, pentru o ţărancă, sunt cam fraieră: n-am văzut multe animale domestice decât din maşină, trecând in viteză, habar n-am sa dau de mâncare la găini şi nu ştiu să leg roşiile sau via (apropo, aceste formulări au fost obţinute din poveşti, eu nici nu ştiu ce înseamnă ele). Adică, sincer acum, cunosc tineri născuţi, crescuţi în Bucureşti, care ar tăia un porc în mişcări de karate, în timp ce eu m-aş face mică într-un colţ şi aş plânge vreo două zile.

Ca atare, se poate spune că sunt ţărancă, dar nu prea. Şi nu o spun în sens peiorativ, toată copilăria am suferit că n-am avut bunici la ţară ca ceilalţi copii, dar asta e, familia nu ţi-o poţi alege, şi mai ales nu după astfel de criterii. Cred că de asta am avut capacitatea să spun, din prima săptămână când am călcat în Capitală, că eu aici vreau să rămân. Evident, ai mei au râs de mine, încă le mai aud ecourile semi-batjocoritoare pe care le-am dosit bine de tot, într-un colţ mai umbros al memoriei. Dar ei n-au simţit ce am simţit eu, un copil de 18 ani, cu o hartă în braţe, când am început să simt Bucureştiul.

Gălăgia, luminile, claxoanele, aglomeraţia: toate astea mă umpleau de energie...şi încă o fac în mod constant. Şi să nu uit de grandoarea care parcă mă strivea la început. Ţin minte şi acum că, de câte ori treceam pe lângă Arcul de Triumf, îmi venea să mă închin; efectiv asociam acel monument cu o biserică, atât de uimită mă simţeam de dimensiunile sale. Parcă îmi trag seva din acest furnicar constant; parcă mă înmoaie starea de protecţie pe care o oferă anonimitatea acestui nou „acasă”; nu ştiu, pur şi simplu, mă simt "cumva" când sunt în Bucureşti. Şi, deşi de felul meu de a fi nu e deloc unul calm şi liniştit, în Capitală am învăţat ce e aia viteză. Când mă gândesc la orele pierdute în duş timp de 18 ani, îmi vine să urlu. Păi în timpul pierdut aşa, noua Eu ar fi spălat vasele, întins rufele şi şters praful; asta da organizare eficientă a timpului, nu-i aşa?

Bucureştiul m-a schimbat, m-a făcut să ajung întreagă. Nu e vorba că, vezi doamne, orăşelul meu era prea mic pentru mine. Eu, pur şi simplu, am nevoie să fiu prea mică pentru lumea imediat înconjurătoare mie. Am nevoie să mă pierd, să am o relaţie duală cu locul meu: eu îmi trag energia din el,  şi el se mişcă, printre altele, şi datorită mie.

Nu mă mai pot întoarce în orăşelul meu prăfuit. E al meu, mi-e drag, mi-e dor de oamenii dragi mie de acolo, dar n-aş putea să-mi duc zilele acolo. Nu acum, când ştiu cum e „acasă”. În general, casa mea e în primul vis, cum intri pe stânga: dimineaţă, răcoare, ceai cald, munţii care cad pe mine şi EL. Dar când mă trezesc, pentru mine acasă este unde mi-e cana mea de cafea cu buburuze.

Autor: Cristina Gatachiu Cristina a trecut prin experiente emotionante pe care doreste sa le impartaseasca cu tine. Fie ca sunt situatii pe care le cunosti si ai aceleasi sentimente, fie ca descoperi ceva nou, citeste-i povestile si afla ce te sfatuieste.