Pierderea unei persoane dragi, rana care nu se va inchide niciodata

Este un moment pe care ti-ai dori sa-l amani pe cat posibil. Este un moment prin care ai vrea sa nu fii nevoit sa treci niciodata. Este acel moment de care cu totii ne temem. Este momentul pierderii unei persoane dragi noua.

O sa continui acest articol, prin redactarea catorva randuri pe care le-am scris cand treceam printr-o perioada grea. Atunci, la fel, poate, ca unii dintre voi care au ajuns, acum, la acest articol, am pierdut si eu o persoana tare draga mie. Sunt notite care s-au nascut din sentimente si din ganduri, randuri ce imi doresc ca intr-o buna zi sa fie parti dintr-o carte.

“De pe pământ spre cer

Este o lume frumoasă în jur, dar pentru mine rămâne o lume incompletă, cu o piesă importantă, lipsă: TU!

* 

Niciodată. Întotdeauna. Mereu. Trebuie. Sunt cuvinte care deranjează. De ce? Pentru că, într-un fel, îţi comandă, te obligă, te constrâng, îţi dau un ultimatum. Şi ţie îţi place să alegi, să ai posibilităţi, să faci mereu cum îţi place. Şi cu toate acestea, chiar dacă încerci să le eviţi măcar la nivel de vocabular, viaţa te aduce în situaţii din care nu mai ai ieşire şi nu poţi să schimbi sau să intervii. Atunci când pierzi o persoană dragă.... şi aici nu mă refer la pierderi în dragoste din cauza unor alegeri greşite sau a unor comportamente nepotrivite. Atunci când boala îţi ia fulgerător un om drag, este foarte dureros. Şi este dureros pentru că “niciodată” se întâmplă. Te loveşti de “niciodată” atunci când ţi-ai dori să vă vedeţi. Să vă vorbiţi. Să ieşiţi. Să râdeţi din toată inima. Să glumiţi. Să plângeţi împreună. Să împărtăşiţi momente. Să vă bucuraţi, să vă întristaţi. Într-un sens, să trăiţi. Să aştepţi să vină în vizită, să intre pe uşă şi să te salute cald. Atunci te loveşti de “niciodată”.

 Şi este greu de înţeles.

Şi este şi mai greu de acceptat.

*
Omul, cât trăieşte, vrea să fie lângă oamenii lui dragi. Şi este o dorinţă care vine natural, nu ştim să funcţionăm în alt mod. De aceea, ochii mei vor să te vadă, mâinile mele vor să te mângâie, braţele-mi să te cuprindă, buzele să-ţi atingă obrazul şi fruntea, nasul să îţi simtă parfumul, urechile să îţi audă glasul. Paşii mei vor să-ţi însoţească paşii pe drum, râsul meu vrea să fie ecoul râsului tău. Supărările mele vor să-şi găsească alinarea in tine. Bucuriile mele vor să fie împărţite cu tine. Visele să ţi le dezvălui tot ţie. Dorul să fie alinat de prezenţa ta. Uşa casei mele aşteaptă atingerea mâinii tale când o deschizi. E dureros să ştii că nu se poate acum şi nu se va mai întâmpla în această viaţă. Şi totuşi, tu eşti tot aici, într-un fel.”

“Prezenţa ta, absentă...

* 

Preţuiţi-i pe cei dragi vouă pentru că va veni un moment în care ei nu vor mai fi. Un moment în care visele şi planurile alături de ei se vor nărui în mai puţin de o secundă sau o clipire de ochi. Şi nu este cu putinţă să cunoaştem când are loc acel moment. Desigur, este liniştitor şi plăcut să îţi imaginezi că va fi cândva în viitor când anii vor trece peste voi şi veţi fi încărunţiţi.
Dar viaţa îţi arată exact contrariul.
Şi nu este precum vedem prin filme. Se petrece fără premoniţii, fără mesaje de BUN RĂMAS  şi alte scenarii de genul acesta.
Se petrece în timp ce tu eşti ocupat să-ţi duci activităţile banale ale zilei, urmând mereu acelaşi tipar.
Nu eşti scutit de la asta şi nu eşti pregătit dinainte de către nimeni. Eşti tu cu tine.
Şi rămâi aşa, privind nişte fotografii.
Şi zâmbeşti, dar e doar un zâmbet stins şi rămâi cu sufletul trist pentru că nu ţi se mai zâmbeşte înapoi.”

Nu exista sfaturi. Nu exista alinare. Nu exista retete prin care sa te vindeci. Trebuie doar sa fii capabil sa mergi inainte pentru ceilalti dragi tie. Inchei acest articol prin scrierea urmatoarelor randuri… Cea mai grea parte atunci cand ai pierdut pe cineva drag, nu este sa le spui "Bun ramas", ci mai degraba faptul ca esti nevoit sa inveti sa traiesti fara ei. Nu vei avea cum sa umpli golul, acel gol din inima ta, care s-a format in ziua in care ei au plecat.