Cele mai dragi amintiri legate de sunete

Care sunt cele mai dragi amintiri legate de sunete?

O să încep prin a vă spune o poveste auzită de la un bătrânel când eram in tren, în drum spre Predeal, în una din acele călătorii distractive din timpul facultăţii.

Ştiţi de ce se ciocnesc paharele de vin? Pentru că vinul are toate calităţile: îi vedem culoarea plăcută în lumina soarelui, îi simţim gustul dulce sau sec, îl simţim pe limbă dacă este înţepător sau nu şi îi adulmecăm buchetul înainte de a bea. Însă vinul "nu se aude". Şi de aceea, oamenii au făcut o convenţie, să ciocnească uşor paharele între ele, pentru a face vinul să fie o desfătare completă.

V-am spus această poveste pentru a vă aminti cât de importante sunt toate senzaţiile pe care le percepem în viaţa noastră şi cum ne fac să ne amintim diverse lucruri fără ca măcar să ne dăm seama cum facem aceste asocieri. Şi astăzi mi-am propus să vorbim despre sunete. Despre acele melodii care vă leagă de persoana iubită, despre "You've got mail!" atunci când îl aştepţi cel mai mult şi despre primul plânset al copilului care te face să fii sigură că puiul tău este sănătos. Şi, aşa cum sper că v-am obişnuit deja, o să încep eu.

Printre primele sunete dragi mie, cronologic vorbind, se află sunetul primilor pantofi cu toc. Acea senzaţie că "sunt om mare" era cu totul depăşită de durerea incredibilă de picioare şi de faptul că pantofii nu aveau stabilitate mai deloc, deşi tocul avea înălţime fix un centimetru.

Imediat după este melodia de la desenele animate ale copilăriei mele şi anume Sailor Moon. Am stat ceva timp să le caut din nou şi pot să menţionez că senzaţia e aceeaşi, dar acum este dublată de faptul că am reuşit să şi înţeleg povestea, deşi, recunosc, nu am învăţat japoneză între timp. Iar pe acelaşi plan se află melodia din serialul "Dallas" pe care eu nu mi-l amintesc ca poveste, dar melodia mi-a rămas în cap din vremea copilăriei timpurii.

Şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că Simfonia a IX-a a a lui Beethoven nu-mi este străină, aflând ulterior că probabil că stiu această melodie de la o ediţie a Jocurilor Olimpice, printre primele programe difuzate după 1989.

Ceea ce mă leagă de oraşul sufletului meu, Piatra Neamţ, este în primul rând sunetul trenului alunecând încet, uneori mult prea încet chiar, printre munţii României. Şi nu era un drum scurt. Cel puţin când eram mică, drumul era format din trei schimbări de trenuri şi vreo paisprezece ore, dintre care multe se parcurgeau noaptea. Şi acum, mare fiind şi cu mici probleme legate de somn, tot reuşesc să dorm fără niciun fel de problemă pe muzica liniştitoare a trenului.

Participa la concursul Ghiceste Sunetul!

Dar oricum nu pot uita de sunetul Bistriţei care pe acolo este abia un pârâiaş în condiţiile în care de pe geamul bucătăriei se vede exact muntele cu brazii care parcă stau să-mi cadă în cap. Şi, mai ales, de când am început să parcurgem acest drum cu maşina, mi-a rămas în cap albumul "Lună plină" al celor de la Iris, singura casetă pe care o avea maică-mea în masină la un moment dat şi ca atare singurele melodii ascultate timp de nouă ore.

Acum, când avem smartphone şi mp3 player ne e greu poate să ne amintim de vechiul Compezer de la primele noastre telefoane. Chiar învăţasem la un moment dat să transcriu melodiile folosind sus numitul progrămel, iar printre melodiile sufletului meu de atunci "Final countdown" este cea mai reprezentativă, în condiţiile în care o leg automat de amintirea primului iubit serios. De atunci, au existat alţi iubiţi, alte melodii (fiecare cu melodia lui, câte una să ajungă la toată lumea!), dar niciuna nu îmi provoacă aceiaşi fiori. Şi o altă bucurie a mea a apărut când am avut grijă pentru câteva zile de pisicuţa Oanei, o bună prietenă. O dementă de pisică, o nebună şi o geloasă care se interpunea între mine şi El cu fiecare ocazie, dar care când se aşeza pe pieptul meu şi începea să toarcă mă lăsa fără cuvinte.

Şi, în cele din urmă, să trecem şi la sunetele care îmi fac viaţa un calvar. Ştiţi când trece timpul atât de greu, că simţi că ai putea să alergi mai repede ca el? Când faci popcorn. Fie că faci floricelele la cuptorul cu microunde sau că le faci pe aragaz, timpul ce trece între pocniturile ce se aud trece cu cea mai mare dificultate.

Iar zarurile de la jocul de table mă termină psihic. Când începe zarul să se rotească aşa pe loc şi parcă nu se mai opreşte, multă răbdare e necesară pentru un jucător împătimit cum sunt eu să reziste tentaţiei de a scurta chinul.

Dar vă amintiţi de acele ultime zile de şcoală când clopoţelul era parcă mai leneş decât de obicei? Sau când erai în cărţi pentru ascultare la lecţie şi nu mai venea odată momentul în care să asculţi această dulce simfonie?

Dar să recunoaştem, la acelaşi lucru ne gândim cu toţii. Cel mai greu trece timpul când aştepţi telefonul de la un anume El, şi ai telefonul lângă tine dar mereu ai senzaţia că l-ai uitat, sau eventual ţi se pare că auzi melodia în orice moment. Şi dacă soarta e chiar crudă, se mai întâmplă să sune altcineva în acel moment, parcă pentru a da o licărire de speranţa numai pentru a fi luată înapoi.

Autor: Cristina Gatachiu Cristina a trecut prin experiente emotionante pe care doreste sa le impartaseasca cu tine. Fie ca sunt situatii pe care le cunosti si ai aceleasi sentimente, fie ca descoperi ceva nou, citeste-i povestile si afla ce te sfatuieste.