Viata in culori - terapia prin culoare

Înainte eram o persoană foarte pesimistă. Da, cred că ăsta ar fi cel mai potrivit „epitet” . Nu știu dacă pot căuta o explicație a acestei însușiri, pentru că ea nu se găsește undeva independent de mine și de ADN-ul meu.

Mai ales că nu am avut parte de experiențe traumatizante care să mă facă să văd numai jumătatea goală a paharului, de aceea cred, pur și simplu, că este ceva nativ. Ei, de obicei, moștenirea trebuie să fie un bun care să te ajute. Mie, însă, mai mult mi-a dăunat.

Nu este un lucru bun ca înainte de un examen să ai o atitudine negativă, nu mai spun înainte de orice hop sau problemă ivită. Cu așa comportament nu ajungi să câștigi prea multe. De câte ori nu vi s-a întâmplat să nu participați la concursuri, că oricum nu le câștigați tocmai voi, și să vă gândiți mereu cum alții or avea noroc și voi nu?

Toate acestea și multe mai rele mi se întâmplau și mie. Plus că aveam mereu o stare de agitație și nervozitate. Mă supăram din orice și orice lucru mic mă stresa atât de rău, încât îmi afecta și starea de sănătate. Asta până când, în anul I de master, una dintre profesoarele noastre ne-a vorbit despre un concept de care mai auzisem, dar despre care, sincer, credeam că este o mare prostie. Era vorba despre terapie prin culoare.

Un stil de viață care te îndeamnă mereu să te gândești la lucrurile bune de care ai parte, te învață să vezi imaginea de ansamblu și nu mici banalități, care nu au vreo importanță, pentru că, poate, în scurt timp nici nu îți mai amintești că ți s-au întâmplat. Profesoara mea ne vorbea despre cât de mult contează să faci acest mic exercițiu în fiecare zi și despre faptul că lucrurile bune sau rele vin, exact ca superstițiile, din puterea și sensul pe care noi li-l dăm. Chiar și celor independente de noi.

Nici acum n-am să uit cum o "huleam" când ne spunea mereu când intra în sala de curs, că se simte mai agitată și îi este mai greu să se concentreze pe ceva anume, "dacă faceți un exercițiu de privire, o să observați că, în afară de colega voastră Irina, care este toată o culoare, negru, gri și bleumarin sunt culorile cu care v-ati îmbrăcat, fetelor! Ar trebui să fiți mai vesele și în port, ăsta e primul pas, apoi, încet, îi veți face și pe ceilalți și veți vedea că veți ajunge să vă ghidați după o altfel de gândire."

Într-adevăr când am ajuns acasă și m-am uitat în șifoner, am văzut, zâmbind în colțul gurii, că nu aveam decât haine negre și gri.

Acela a fost momentul în care am decis că de-acum „văd color”. Încet, încet, invidia pe norocul unora și mirarea pe care o aveam față de reușita altora, s-a transformat în admirație și încercare continuă de a lua un exemplu care să-mi folosească ulterior. Șifonerul meu are acum un alt puls și mama râde mereu de mine că avem în casă curcubeu și fără ploaie. Nu mai pun accent pe lucrurile cele mai mici și mereu vizualizez ceea ce-mi propun ca fiind deja realizat. Și, acum după un an, pot să spun că are un efect teribil asupra persoanei mele. Și nu e doar efectul de placebo, ci e ceva concret, real. Pe mine m-a schimbat!

O persoană stresată, care tot timpul se plânge de ceva și nu vede vreo reușită în nimic, nu este tocmai o companie pe care să ți-o dorești, de aceea cred, deși poate, risc să par la fel de hilară ca profa mea la început, că fiecare dintre noi avem nevoie de culori.

Autor: Nicole Arimanlian Nicole va impartaseste cu drag despre momentele din viata ei si experientele emotionante prin care a trecut. Pline de realitate, tresariri si sentimente, scrierile ei te ajuta sa descoperi mai multe despre viata mamicilor si copiilor.