Un alt fel de poveste despre haine si pantofi

Urmând exemplul unei persoane pe care o admir în materie de scriitură, m-am gândit să scriu despre cum am ajuns să am anumite păreri despre haine. De mică, eu nu am avut haine.

Parinţii mei şi-au ales meserii frumoase, onorabile, dar nu foarte bine plătite, şi au crescut doi copii într-un apartament cumpărat şi mobilat cu mari greutăţi financiare. Aşadar, cea mai mică importanţă era acordată modei. Iar ca fată, suferi. Suferi când vezi că toate prietenele tale au şi tu nu ai. Copil fiind, înţelegeam totuşi că hainele mele nu reprezintă o prioritate, deşi nu ştiam exact dedesubturile financiare ale părinţilor mei.

În şcoala generală, aveam uniforme. Pe lângă cea „pepită” din clasele primare, a urmat uniforma cu fustă roşie, cămaşă albă şi sacou bleumarin din clasele gimnaziului. Nici nu realizam la acel moment ce mare bine îmi făcea acea uniformă. Însă erau momentele „reuniunilor”, acelor evenimente la care participau pe atunci elevii la discotecă (nu apăruseră cluburile încă). Şi atunci începea durerea cea mare.

Acelea erau momentele când vedeam ce haine au colegii mei, ce accesorii şi ce încălţăminte purtau în marile zile în care ne puteam îmbrăca oricum. Ei bine, şi de parcă n-ar fi fost suficient că aveam puţine haine, erau şi urâţele, şi nu numai după standardele de acum, ci şi după cele de atunci. Şi asta mă durea foarte tare: oare era atât de greu totuşi să am şi eu un cuvânt de spus în alegerea puţinelor haine pe care îşi permiteau să mi le cumpere?

Evident, nu mi-ar fi dat voie să-mi iau fuste cât o curea sau bluze cu vedere la buric, dar aş fi făcut orice să nu mai port bluza aceea albă cu model albastru pe care o primisem cadou de la fina (hainele „de bune” erau cele primite cadou). Ca să nu mai menţionez hainele pe care le moşteneam de la frate-meu sau pe care mi le dadeau unele dintre prietenele mele după ce lor le rămâneau mici. Pe acestea din urmă le purtam până la dezintegrare pentru că erau singurele care păreau din secolul acesta din toată garderoba mea.

Iar circul cel mare era cu pantofii. Nu aveam voie să port tocuri la şcoală şi nici măcar talpă ortopedică. Dar din lipsă de fonduri, nici nu îmi cumpăram decât cam câte o pereche de pantofi de fiecare gen (pantofi, adidaşi, încălţăminte de iarnă). Ei, aici sufeream cel mai tare. Pentru că trebuia să fiu de faţă la cumpărarea pantofilor, speram mereu că voi avea un cuvânt de spus. Dar speram degeaba, după cum se dovedea.

Parcă cei mai urâţi pantofi (repet, inclusiv după standardele minţii mele de acum; nici azi nu aş purta o anume pereche de pantofi de care îmi amintesc nici dacă aş fi maltratată) apăreau să fie probaţi. Şi încă le port pică vânzătoarelor de la „Încălţăminte” care nici măcar nu clipeau când începeam să plâng cu sughiţuri. Şi, mai ales, tuturor oamenilor mari care, când li se spunea situaţia, îmi spuneau că sunt foarte frumoşi, în timp ce eu gândeam că aş dori să le donez respectivii pantofi numai şi numai ca să scap de ei.

Am preferat chiar să mă duc la şcoală timp de un semestru încălţată numai cu nişte adidaşi negri, semi-rupţi, numai să nu iau acei oribili pantofi. Abia la banchetul de la sfârşitul şcolii am avut un cuvânt de spus, şi chiar dacă nu a contat în mare măsură, am avut totuşi o vestimentaţie de care am fost mulţumită.

O să vă întrebaţi probabil de ce v-am povestit toate aceste situaţii. Pentru că am rămas la fel. Nici acum nu cheltui mult pe haine, nu văd orice ieşire ca pe o mini paradă a modei pe care o descriu  în faţa trecătorilor. Şi acum am haine de la prietene de-ale mele care le poartă fix o dată şi mi le dau mie, şi chiar nu mi-e ruşine să le port, mai ales că de obicei sunt articole pe care le admir în prealabil la ele. Dar încă îmi cumpăr doar pantofi negri ca să-i pot asorta la orice outfit, şi la fel cum aleg blugii, pe acelaşi principiu. Dar visez în secret că, odată, voi avea suficienţi bani să-mi cumpăr şi eu şifoniere întregi de haine, nu neapărat scumpe, dar multe, multe, multe.

Autor: Cristina Gatachiu Cristina a trecut prin experiente emotionante pe care doreste sa le impartaseasca cu tine. Fie ca sunt situatii pe care le cunosti si ai aceleasi sentimente, fie ca descoperi ceva nou, citeste-i povestile si afla ce te sfatuieste.