Cand acasa este in orasul tau de bastina

Atunci când locuiești într-un oraș mic, după ce ai terminat deja liceul și chiar și facultatea și tu, dintre atâția, ai decis că vrei să te întorci acasă, e un pic ciudat. Lumea din jur se gândește că  te-ai ratat în viață doar pentru că ceilalți au rămas în București și tu n-ai fost în stare.

Nu se întreabă dacă nu cumva asta a fost dorința ta de la început, să revii. Nu știu decât să eticheteze „dacă era capabilă rămânea în capitală”, ar spune cuvioasa tanti X.  Uite fiica nu știu cui, s-a măritat foarte bine acolo și are o groază de bani.

Pe lângă toate acestea, cărora ajungi la un moment dat să nu le mai dai nicio importanță, apare sentimentul acela de reașezare. Nu mai ai prietene aici pentru că toate au rămas absorbite de orașele în care au plecat. Cât erai în liceu, aveai o gașcă mare, tot timpul se găseau activități și ai fi putut să juri că tu n-ai să te plictisești niciodată. Ai plecat la facultate și te-ai distrat, ai învățat, te-ai bucurat de viața de student, dar ai și blestemat momentele în care cărai papornițele cu mâncare de la gară. Ai urmat și un master și acum te-ai duce parcă și spre un doctorat. Toți îți spun că, vai cum să faci o asemenea alegere, că ei nu s-ar mai intoarce niciodată. Pe unii îi înțeleg că nu își mai găsesc un loc aici, dar alții o fac pur și simplu din snobism. Și cu toate astea încă vrei să rămâi acasă, în orașul tău, fiindcă acolo te simți tu cel mai bine.

Da, dar acum va trebui să stai un pic să digeri ce va însemna pentru tine acest cuib. Nu poți să-ți petreci zilele așteptând în rutina zilei ca fetele să vină în week-end în vizită la părinții lor. Sau, mai rău, să aștepți să vină vara să le atragă mirajul mării. E-adevărat că soțul este lângă tine și chiar nu mai ai nevoie de nimic, însă nu ești un sălbatic ci un homo sapiens. Unul care are nevoie și de prieteni. Și-aici începe șmecheria.

Începi prin a vedea câți dintre colegii tăi din generală, cu care te-ai înțeles bine, au mai rămas pe-aici și constați că destui. Din liceu poate doi, trei, însă cu ei nu ai avut prea multe glume. Și începi să te întâlnești cu fiecare dintre cei pe care i-ai notat pe lista ta, dar îți dai din ce în ce mai mult seama că ei nu au aceleași valori cu tine, că nu împărtășiți aceleași idei și nici măcar aceleași concepții despre distracție...și ăla e momentul în care te gândești că asta e. Vei fi tu cu familia și asta va fi. Realizezi că dacă stai să faci un cuantum ti-ar ieși câțiva la socoteală.  Prietenul tau are 3 frați și fiecare are câte o prietenă. Și când vă așezați cu toții la masă ai un sentiment plăcut. Pe lângă ei mai sunt acele 3, 4 cunoștințe cu care ai putea ieși la un suc sau merge la revelion.

Locul de muncă pe care îl vrei, te împlinește, traiul dintr-un oraș mic la fel (dacă vrei distracție dai fuga oriunde) și realizezi că nu ce este important de realizat pentru unii sau ideal pentru alții, trebuie să se aplice și în cazul tău. Nu înseamnă că dacă tu ai ales să rămâi ai făcut o alegere greșită, din simplul fapt că tu asta ți-ai dorit încă de când ai plecat. Nu pentru că nu ai fi capabilă să te duci  să muncești în afară vreun job cu nume fastidios și nici pentru că nu ai aspirații. Ci pentru că aspirațiile tale astea au fost. Nu trebuie să te rușinezi cu ele și nici să îți pară rău că ești fericită. Ai fost afară, ai avut ocazii și puteai ajunge oriunde. Nu regret această alegere și consider că omul își pietruiește singur poteca pe care vrea să pășească, nu trebuie să o facă la indigo, gregar sau cum „e bine.”

Autor: Nicole Arimanlian Nicole va impartaseste cu drag despre momentele din viata ei si experientele emotionante prin care a trecut. Pline de realitate, tresariri si sentimente, scrierile ei te ajuta sa descoperi mai multe despre viata mamicilor si copiilor.