Cazul Caracal. Ce ne invata Alexandra despre societatea in care traim? 112 suntem noi.

Desi este denumit sec in presa “Cazul Caracal”, răpirea, abuzul si uciderea adolescentei Alexandra este o drama care trebuie sa ne faca, macar acum, sa actionam in societatea in care traim. Daca vrem cu adevarat sa reusim salvarea tinerelor ce pot sa fie oricand in locul Alexandrei si daca vrem ca nicio alta tanara sa nu mai sfarseasca in acest mod tragic, atunci trebuie sa actionam astazi.

Ce ne invata Alexandra despre societatea in care traim?

“Cazul Caracal” este o radiografie atat de dureroasa despre Romania de astazi fiindca arata problemele principale pe care trebuie sa le rezolvam incepand de astazi, dar mai ales, incepand cu generatiile de tineri si adolescenti.

Prejudecata ca “victima este de vina” este atat de raspandita in societate si atat de nociva, incat nu este de mirare ca victimele continua sa fie agresate sau se tem sa mearga sa depuna plangeri. Alexandra a avut curajul sa sune la 112, riscand totul pentru ideea ca poate sa fie salvata. Ce a ucis-o cu adevarat? Nu gestul ei, nu curajul de a suna, nu actiunea disperata. Ci prejudecata politistilor si a adultilor care i-au raspuns la telefon cu lipsa de compasiune, dar mai ales cu ideea ca “ete, na, te-a rapit si violat…..bine, bine, stai acolo ca venim noi…..”. In traducere: “cine stie in ce te-ai bagat si acum esti disperata sa ne suni”.

Daca analizam majoritatea reactiilor la astfel de cazuri in care sunt agresate, violate sau omorate femei si fete, remarcam mereu prejudecata ca victima a facut ceva incat sa merite sfarsitul dramatic. Ba purta fusta prea scurta, ba mergea noaptea pe strada, ba se machia prea strident. Cand discutam despre violenta in familie auzim deseori ideea ca “ a vorbit aiurea, de asta si-a luat bataie” sau “a facut ea ceva de a batut-o, ca altfel nu era ala nebun sa dea in ea”.

Observati gandirea distructiva? Observati cum se justifica abuzul? Observati cum este justificata agresiunea sexuala? Asa este justificata chiar si o crima!

Alexandra ne invata ca trebuie sa oprim astazi acest mod daunator de a gandi si ca NIMIC NU TREBUIE SA JUSTIFICE ABUZUL. Nici cand vorbim despre femei agresate de soti, nici cand discutam despre copii batuti de parinti, nici cand vorbim despre o femeie violata de un grup de indivizi etc. ABUZUL trebuie sa fie doar vina agresorului si sa atraga pedepsirea lui atat la nivel de penal, cat si la nivel social.

Respectam regulile cu strictete, dar uitam sa fim oameni.

Educatia bazata pe regulamente, structura fixa si lipsita de adaptare la societatea in care traim, evaluarea cunostintelor tehnice dar lipsa acordarii atentiei valorilor morale pe care le crestem in copii si tineri au generat angajati care actioneaza fara empatie, ci urmeaza niste reguli seci, aberante, daunatoare doar pentru a-si proteja locul de munca sau pentru a vana un post mai bun.

In acest mod au ajuns angajati oameni care nu au gandit nicio clipa empatic atunci cand Alexandra a spus “ imi e foarte frica, salvati-ma”. Nu doar ca nu au analizat niciun moment cine a sunat, ca este un copil terorizat, infricosat, lipsit de orice cale de a scapa din situatia disperata in care se afla, dar au actionat chiar contrar oricaror valori morale:  i-au promis ca ajung sa o salveze si nici macar nu au incercat sa faca asta decat atunci cand era prea tarziu, au sunat pe un telefon care era ultima sansa a ei de a fi gasita si nu au tinut deloc cont de curajul ei de a apela 112 de pe telefonul agresorului, i-au zis sa nu mai tina linia ocupata in loc sa o sfatuiasca ce sa faca pentru a se salva sau pentru a putea fi gasita urgent. Niciunul din adultii care a vorbit cu ea la telefon nu a aratat cea mai mica urma de umanitate, de iubire, de empatie, de responsabilitate sociala, de asumare. Au contribuit la aceasta crima, direct, prin nepasare.

Noi toti, adultii, care luam decizii zi de zi, fara sa ne asumam consecintele si fara sa avem responsabilitatea sociala pentru actele noastre comitem o crima sau suntem partasi la crimele ce au loc in jur. Fie ca vorbim despre reclamarea unui caz de abuz, fie ca inchidem ochii la agresiunea pe care o vedem pe strazi, fie ca nu tinem cont de aruncarea gunoiului sau de modul in care parcam masinile, deciziile noastre defecte, neasumate, nocive afecteaza intreaga societate. Indirect, fara macar sa stim sau sa ne dam seama, ajutam un agresor sa isi indeplineasca planul si un adult, un tanar sau un copil sa fie victima sa.

Nu acordam nicio sansa si nu ne preocupa deloc educatia adolescentilor si nu ii iubim cu adevarat. Suna dur? Este adevarat si societatea romaneasca o demonstreaza!

Adolescentele care raman gravide, cele care cad victima agresiunilor parintilor, adolescentii rapiti de retelele de trafic uman, cei care ajung sa se drogheze si sa piarda orice sansa la o viata frumoasa, adolescentii care au rezultate deosebite si nicio sansa se se afirme in domeniul in care exceleaza, adolescentii care nu vad decat plecarea din tara ca o solutie de supravietuire – toti acesti tineri au de suferit pentru ca noi toti, adultii, am esuat si esuam in educatia lor.

Pentru ca ii stigmatizam, pentru ca nu le dam nicio sansa sa demonstreze ce pot si ce stiu sa faca, pentru ca ii tratam cu prejudecata ca nu sunt nici copii si deci nu au nevoie de noi, dar nici adulti si deci nu sunt capabili, pentru ca le cerem sa fie responsabili, dar nu ii invatam cu adevarat ce inseamna asta, pentru ca nu ii credem cu adevarat cand ne spun ce ii doare, pentru ca nu ii auzim decat atunci cand este prea tarziu sa ii mai salvam, pentru ca orice ar face adolescentii de astazi, noi, adultii, NU II IUBIM CU ADEVARAT.

Daca am face asta, ALEXANDRA era astazi in viata, salvata. Atunci cand aratam cu degetul spre criminal, sa ne intrebam daca noi facem zi de zi ceea ce trebuie ca niciun alt copil sau tanar sau adult sa nu mai ajunga sa moara din culpa noastra comuna.

Suntem vinovati! 112 suntem noi. Actionam azi?