SIDA, sau un alt fel de „bau-bau”

As începe această “pledoarie”, dacă o pot numi așa, pornind de la ideea că oricât de experimentat ai fi și indiferent de cate ori ai fi făcut un anumit lucru, aceleași emoții, poate un pic mai stăpânite, te încearcă de fiecare dată.

Dar dacă intri pentru prima oară într-o pădure sau o junglă? Ești un om crescut la oraș, ai mai văzut o pădure, dar nu se compară nici pe departe jungla, cu păduricea cea sigura și prietenoasă în care îți petreci zilele de 1 mai sau un picnic cu prietenii. Mereu te întrebi dacă nu cumva poți da peste vreun monstru și versurile „Oare câte gheare are/cum o arăta bau-bau?” se umplu deodată de sens. Cam acest lucru au însemnat pentru mine vizitele recente la spitalul pentru copiii bolnavi de SIDA din Cernavodă. Un amestec de teamă, compasiune și în același timp admirație pentru forța pe care acei mici oameni mari o inspiră tuturor.

Să vă explic cum arată o astfel de vizită. Repetiții serioase pentru ca nimic sa nu iasă prost și pentru a avea mereu un număr nou în spectacolele noastre, cu care să îi distram pe acei mici eroi ce purtau o adevărată luptă cu viața. Autocarul plin de cadouri și mai ales de saci cu scrisori de încurajare. Pe lângă acestea, speranță și un crâmpei de divinate pe care îl purtam în noi. „Ajută-i Doamne!”, ne spuneam mereu în gând.

Am fi vrut poate, totuși, să putem face mult mai mult pentru prietenii noștri, pentru că așa îi consideram pe toți. Chiar și pe cei pe care nu îi mai găseam când reveneam. Îmi amintesc cum primul lucru pe care îl făceam era să trecem pe la un perete special unde erau încrustate numele celor învinși de necruțătoarul „bau-bau” ,cum îl numeau adesea, SIDA.

Ne reveneam rapid pentru cei care încă ne așteptau și le ofeream un spectacol pe cinste în care ei erau actorii principali. Cântam împreună și încercam să ne imaginăm, prin desene sau povești, o lume în care SIDA nu era decât o vrăjitoare rea, dar fără puteri ce rămânea mereu neputincioasă când copiii o învingeau. Iar ei erau fericiți în Fantasia. Acolo îmi place mie să cred, ca se gândeau acei prichindei că se duc, în ultimele lor momente. Deși părinții erau cu lacrimi în ochi, apăsați de greutatea bolii ce le-a răpit copiii, nu s-au lăsat niciodată, ci au încercat să fie ajutoarele lui Făt-Frumos din poveste. Acei Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă, care ne ajutau întodeauna, când aveam nevoie, croindu-le cele mai frumoase costume și fiindu-ne complici la micile giumbușlucuri.

Acum, în ultima noastră vizită, nu i-am mai găsit pe toți prietenii mei, dar aceeia ce ne așteptau, erau bine acum(pesemne că noile tratamente le-au fost prielnice) şi ne-au surprins într-un mod neașteptat. Ne-au pregătit ei nouă un spectacol și a fost unul pe măsură. Și vreau să cred că l-au văzut și cei care s-au dus să locuiască în Fantasia, pentru că lupta lor cu SIDA s-a sfârșit și au învins-o....așa cred și părinții lor care au venit să asiste la acel spectacol și care și acum le vorbesc altora despre speranța de a învinge într-un fel sau altul.  

Autor: Nicole Arimanlian Nicole va impartaseste cu drag despre momentele din viata ei si experientele emotionante prin care a trecut. Pline de realitate, tresariri si sentimente, scrierile ei te ajuta sa descoperi mai multe despre viata mamicilor si copiilor.