Te-am iubit suficient astăzi?

Soarele a apus. Am cântat ultimul cântecel, am citit ultima poveste, te-am culcuşit în pat pentru a zecea oară în speranţa că în final vei adormi. Ziua se apropie de final şi respir un pic uşurată. In fiecare seară mă gândesc la acest moment, momentul în care vei adormi. Mai sunt 3 ore şi merge la somn. Deja da semne de oboseală. Gata şi băiţa, urmează somnicul. A adormit.

Incepe curăţenia zilnică, scurtă şi rapidă. Aranjez jucăriile la loc, spăl vasele, şterg parchetul, împăturesc hainele şi gătesc ceva rapid pentru a doua zi. Mai muncesc o oră, două, pentru job-ul meu de acasă. Apoi vine şi momentul meu de relaxare. Petrec câteva momente în braţele tatălui tău discutând despre evoluţia ta miraculoasă. Cât de multe ai învăţat astăzi, câte cuvinte noi ai spus, cât de frumoasă şi minunată eşti. Apoi e timpul meu de somn. Dar înainte să închid ochii, cu ultima privire spre tine, mă întreb:

Te-am iubit suficient de mult astăzi?

Vezi tu, scumpa mea, ziua trece atât de repede...

Stiu că sunt momente când nu înţelegi de ce mă enervează să mă strigi „mamă”, mai ales când o faci de 30 de ori la rând cu aceeaşi tonalitate, dragoste şi căldură. Ar trebui să iubesc cuvintele tale, pe fiecare în parte, dar uneori ele mă scot din minţi. Nu e vina ta.

Stiu că te enervezi atunci când îţi promit dimineaţa că vom face ceva împreună seara, dar planurile se schimbă şi trebuie să amânăm. Si apoi te rog să înţelegi şi să accepţi deşi mă doare să te dezamăgesc. Pentru tine chiar si lucrurile mici sunt importante. Iar o promisiune încălcată doare. O fac însă, te dezamăgesc.

Stiu că e greu să accepţi că uneori nu pot să te ascult când şi cât timp ai dori tu. Că te invit să te joci singurică, măcar 10 minute, măcar o oră, măcar câteva clipe. Te resping şi mă doare, dar în momentele acelea simt că nu am alte opţiuni. Că mai sunt şi alte lucuri de care depindem noi ca familie, că trebuie să le rezolv, repede şi eficient şi ele înseamnă să pierd clipe cu tine. Să te dezamăgesc din nou. Dar o fac. Zilnic.

Scumpa mea, adevărul este că de multe ori mă simt depăşită. Obosită. Furioasă. Nu este vina ta. Am momente când mă simt singură, frustrată şi nesigură. Şi zic cuvinte pe care nu le pot lua înapoi. Las răni care poate nu se vor vindeca vreodată.

Si când ajung la finalul unei zile, o zi care nu se va mai repeta vreodată, o zi în care greşesc şi am remuşcări dar pe care nu mai am vreodată ocazia să o retrăiesc altfel... analizez detaliile. Analizez acţiunile mele, cuvintele mele, privirea ta, tristeţea sau fericirea ta, zâmbetul sau lacrimile tale, tăcerea ta. Şi mă întreb:

Te-ai simţit iubită astăzi?

Când te privesc cum dormi liniştită, respirând apăsat dar calm, uit cât de grea a fost ziua. Şi mă gândesc că mâine voi fi norocoasă şi voi avea o nouă şansă să te iubesc, să te ascult, să nu te mai dezamăgesc, Să te învăţ tot ce ştiu.

Sper să vezi dincolo de frustările mele, dincolo de clipele grele, dincolo de bătălia pe care o port uneori cu mine, sper să simţi cât de mult te iubesc. Cât de mult mă frământ să fiu o mamă bună pentru tine. Să te ajut să zbori, să te descoperi, să te dezvolţi, să creşti fericită şi apreciată.

Te iubesc mai mult decât aerul pe care îl respir. Eşti sensul meu. Eşti împlinirea mea. Eşti o minune.

Te-am iubit oare suficient de mult astăzi, scumpa mea? Eu sper că da.