Despre autism

Când aveam 19 ani şi aproape terminasem primul an de facultate, mi-a încolţit în cap ideea că ar fi cazul să-mi fac rost de un job. Şi cum joburile nu cresc în pomi şi nici nu-ţi bat la uşă, am început să caut cu hărnicie pe toate site-urile dedicate pe care le cunoşteam. Ca răspuns la toate C.V.-urile trimise (în mare parte goale, recunosc), am primit un singur e-mail: de la doamna Gabriela, cea care avea să-mi fie primul angajator. Şi m-am apucat eu ca o elevă model ce eram să citesc toate articolele dedicate autismului pe care le-am găsit cu ajutorul Sântului Google.

Ceea ce nu-ţi spun aceste articole este că o astfel de experienţă are loc în ambele sensuri: tu ca tutor A.B.A. faci terapie cu un copil, iar acest copil face terapie cu tine fără să-ţi ceară nimic în schimb (adică DA, gratis). Am ajuns în apartamentul din Titan, l-am cunoscut pe Matei (manca-i-aş eu guriţa lui că aşa mi-e un dor de el) care pe atunci avea 7 ani, m-am speriat puţin de responsabilitatea pe care urma să o am şi am trecut mai departe. Şi abia aici a venit partea grea. M-a acceptat cu mare dificultate în lumea lui, o lume în care o creangă ce se mişcă trezeşte interes pentru ore întregi, în care lobul urechii spune multe despre o persoană şi în care chiar dacă îţi curge sânge din nas mai ceva ca la robinet, este totuşi OK să nu te opreşti din săritul pe o minge imensă şi roşie.

Iar terapia în sine cere enorm de multe resurse din punct de vedere psihic. Adică, nu că m-ar deranja să mă ia la palme un prichindel de vârstă preşcolară, dar să mă lupt cu el o oră să spună „ca”, să nu reuşesc să scot cuvântul de la el, şi apoi în pauză să spună „ca” de vreo zece ori (cred că atunci i-am citit gândurile şi acestea erau „sâc, sâc, sâc”), este peste măsură de frustrant. Dar când, în ultima mea zi, mi-a zis cuvântul „aeroport” – distanţă mare de la „ca”, nu-i aşa? – şi l-a şi recunoscut în poză, mi-au dat lacrimile, şi eu chiar nu plâng din orice. Ca să nu mai spun că m-am întors peste o săptămână să-l văd şi mi-a trântit un mare „DA” la întrebarea „Ti-a fost piciule dor de mine?”, dar şi o palmă peste ochi aşa, să nu uit cum e.

Povestindu-vă asta v-aş sfătui, de fapt v-aş ruga mai degrabă, să mergeţi o dată la o fundaţie ce se ocupă cu terapia copiilor cu autism şi diagnostice afiliate. S-ar putea să vă doară, să vă fie frică sau milă sau să nu înţelegeţi nimic din ce se întâmplă; dar în mod sigur veţi ajunge să vă îndrăgostiţi de lumea lor.

Autor: Cristina Gatachiu Cristina a trecut prin experiente emotionante pe care doreste sa le impartaseasca cu tine. Fie ca sunt situatii pe care le cunosti si ai aceleasi sentimente, fie ca descoperi ceva nou, citeste-i povestile si afla ce te sfatuieste.