Mamă, te iert...

Sunt defectă fiindcă oricât de mult mi-ar spune ceilalţi că mă iubesc, simt că nu sunt iubită cu adevărat. Oricât de mult aş vrea să am încredere în mine, mereu mă opresc înainte să fac primul pas. Oricât de mult aş vrea să spun ce simt, cuvintele nu ies.

Mi-au trebuit ani să înţeleg de ce sunt persoana de astăzi. Abia când am devenit mamă am înţeles cu adevărat că este vina ta, mamă.

Este vina ta...

Că nu m-ai lăsat cu capul descoperit şi uram căciula aia legată de gât care mă sufoca. Acum nu mai suport vreo căciulă....

Că m-ai tuns scurt când în jurul meu erau fetiţe cu părul lung, cu bucle frumoase, prinse cu fundiţe. De aceea am părul atât de lung acum şi sufăr când îi tund vărfurile...

Că mă obligai să mănânc tot din farfurie deşi nu-mi plăceau gustul, textura, mirosul, culoarea. Nu mă ridicam de la masă până nu terminam de mancat. Am o repulsie definitivă pentru anumite alimente. Nu am mai mâncat spanac de când eram adolescentă şi nici nu o voi face vreodată. Si lista de măncăruri e lungă...

Că nu m-ai mutat din clasă la şcoala generală când copiii îmi lipeau gumă de mestecat în păr, îmi mâncau pachetul de acasă şi îmi rupeau foile din caiete. Ai crezut că este doar o invenţie, dar fiecare zi a lăsat răni adânci în mintea mea. Nu mai pot avea încredere în oameni, pentru că mi-e teamă că la un moment dat „îmi vor lipi o gumă de mestecat în păr”. Din cauza asta sunt obsedată de cum mă îmbrac şi mereu am impresia că cineva râde de mine: în metrou, pe stradă, la serviciu.

Este vina ta că nu mi-ai spus suficient de mult că mă iubeşti, că deşi mă cerţi şi mă tragi de păr când greşesc, totuşi mă iubeşti.

Pentru o fărâmă din iubirea ta încercam să fiu copilul perfect : să te ascult, să fiu cuminte, să nu greşesc, să iau note mari, să vin devreme acasă, să îţi respect deciziile fără să comentez şi fără să mă revolt. Este vina ta că m-am supus fără să crâcnesc pentru o dovadă de atenţie, de afecţiune. Si le primeam rar, puţin, insuficient pentru nevoia mea de iubire maternă.

Este vina ta mamă că mă simt defectă, că mă agăţ de firimituri de iubire din partea celorlalţi, că fiecare ceartă cu soţul meu este pentru mine o dramă şi pentru el doar o discuţie în contradictoriu.

Este vina ta că mi-am descoperit traumele abia acum, când am devenit mamă. Că mi-a fost atât de greu să mă repar. Că am făcut eforturi uriaşe să nu repet greşelile pe care le-ai impregnat în fiinţa mea.

Doar că acum, când am un copil, am înţeles...

Tu nu ai fi fost aşa dacă mama ta ţi-ar fi arătat ce înseamnă iubire necondiţionată. Dacă te-ar fi respectat, dacă te-ar fi ascultat, dacă te-ar fi sprijinit, dacă te-ar fi pupat mult şi des, dacă ţi-ar fi zis în fiecare zi „TE IUBESC”.

Tu nu ai ştiut să îţi depăşeşti traumele. Trăieşti şi acum suferind şi le-ai transmis, fară să vrei, mai departe.

Mamă, te iert.

Fiindcă ţie îţi datorez faptul că exist, că am ajuns la vârsta la care am propriul copil, că deşi nu mi-ai spus niciodată, ştiu că mă iubeşti. Imi imaginez cât de greu ţi-a fost să treci peste propria ta suferinţă. Sunt sigură că rănile tale sunt mult mai adânci şi îmi pare rău că nu ai avut puterea să le învingi.

Eu am puterea asta. Am înţeles care sunt rănile mele, acum ştiu cum să le vindec. Am înţeles de ce sufăr, de ce nu mă regăsesc, de ce nu mă iubesc suficient, de ce nu am încredere în mine, de ce nu comunic eficient, de ce mi-e atât de greu să spun „te iubesc” deşi simt asta până la ultima moleculă.

Ştiu acum că îţi iubeşti copilul şi atunci când îl cerţi, şi atunci când te impui, şi atunci când îl pedepseşti, şi atunci când îl loveşti. Dar mai ştiu că iubirea nu se dovedeşte prin ceartă, impunere, pedepse, lovituri. Si că nu copilul tău are o problemă, tu ai o problemă. Că nu pe copilul tău trebuie să îl repari, ci pe copilul din tine.

De aceea mamă, te iert...